Decembrie se grăbește să își încheie toate socotelile și să treacă într-un an nou, poate mai creativ, mai surprinzător, mai inspirat. Așa că nu prea-l simți. Treci de la toamnă la iarnă cât ai clipi, schimbi trenurile pe nebănuite și conduci pe drumuri deja familiare. Încerci să prinzi ultimele premiere și să te încarci de cât mai mult teatru ca apoi să îți iei o pauză bine meritată. Că, uneori, ce-i prea mult e prea mult și mai trebuie să-ți tragi și sufletul.
La Târgu Mureș e iarnă ca-n povești, tot orașul e îmbrăcat într-un rogvaiv de luminițe, iar la teatru au loc activități și spectacole chiar și în ultima zi a anului. Pare că aici teatrul își păstrează un loc fundamental în rândul comunității. Când ajungi în sală, dacă ești atent la discuțiile din jur, spectatorii își fac planuri când să vadă următoarele spectacole. Și te convingi că mersul la teatru face parte din activitățile cotidiene.
În perioada 12 – 15 decembrie, Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Liviu Rebreanu” a organizat o microstagiune a premierelor lansate în anul curent. Care sunt temele de interes abordate prin producțiile acestui teatru și la ce fel de spectacole reacționează publicul de aici, aflăm imediat.
Cu ce fel de teroare ne confruntăm astăzi? (Teroare de Ferdinand von Schirach, regia Bobi Pricop)
Intrăm în sala de spectacol. Dacă de regulă suntem martorii unor întâmplări pe care le observăm detașat, neimplicat, de această dată marea provocare e să ne luăm în serios responsabilitatea. Scenografia lui Nikola Toromanov ne aduce rapid într-un tribunal. Identificăm central locul președintelui completului de judecată, în partea stângă acuzatul și avocatul apărării, iar în partea dreaptă reprezentanta Procuraturii. Noi știm foarte bine cine suntem și de ce am venit. Am fost informați la începutul spectacolului că vom asista la prezentarea unui caz important: un terorist amenință să deturneze un avion cu 164 de pasageri la bord pe un stadion cu 70.000 de oameni, însă pilotul Lars Koch, aflat la bordul unui avion de vânătoare încalcă ordinul superiorului și doboară avionul cu pricina. Ni se lansează întrebarea: vinovat sau nevinovat? Iar din acel moment devenim, fiecare, călăul acestui protagonist, indiferent de votul pe care îl vom acorda la final.
Regizorul Bobi Pricop construiește un spectacol care scoate publicul din zona lui de confort. Suntem invitați să ne ridicăm la intrările și ieșirile președintelui, iar verdictul procesului se află în mâinile noastre. Oare suntem pregătiți pentru o astfel de răspundere? Cu siguranță nu, iar cele două ore de spectacol nu au suficiente argumente într-o problemă de morală pentru a ne convinge. Totuși, vorbim despre o situație contextuală, în care ești nevoit să judeci acțiunea pilotului Koch și să fii de acord sau nu că 164 este un număr cu mult mai mic decât cei 70.000 de oameni care ar fi putut muri. Dar nevoia umană firească de a deține controlul asupra unei situații sau poate presiunea de a vota, te obligă să iei o decizie. Și așa putem ajunge să condamnăm un om pentru tot restul vieții. Noroc că e doar un caz ipotetic; dacă puterea ar fi realmente în mâinile noastre, cine știe pe cine am salva și viața cui am compromite-o…
Însă cazul prezentat este unul interesant, iar textul lui Ferdinand von Schirach propune o nouă perspectivă asupra unei întâmplări teroriste aparent obișnuite. El naște întrebări, care, la rândul lor, pot naște nenumărate opinii și dezbateri. Cine are dreptate? Cum ne putem da seama ce este corect de făcut într-o situație limită? Se poate, într-adevăr, cântări o viață cu cealaltă? Putem noi să contracarăm planurile teroriștilor? Cât de obiectiv putem reacționa într-un moment critic? Avem drept de viață și de moarte asupra celuilalt? Poate fi o lege coerentă și justă până la capăt? Unde încep empatia și instinctualitatea și unde se termină moralitatea și luciditatea? Interogațiile curg șuvoi și poate ar fi fost benefic un dialog-dezbatere după reprezentație. Din rândul „stimaților doamne și domni jurați” s-ar fi ivit, cu siguranță, observații extrem de pertinente și curiozități edificatoare.
Fără ca lumina să se stingă în sală după obișnuitul obicei, rămânem într-un permanent contact cu protagoniștii. Spectacolul nu suferă modificări și nici nu pregătește răsturnări de situație, ci se desfășoară liniar și, pe alocuri, în ritmi mult prea lenți. De fapt, noi știm situația și așteptăm doar pledoariile celor direct implicați ca să încercăm să ne formăm o opinie în raport cu ceea ce ni se povestește. Monica Ristea este președintele completului de judecată. Mereu calmă, cu gesturi scurte și un ton precis, urmărește parcursul procesului și pune întrebările protocolare. Richard Balint, în rolul avocatului apărării, își creionează personajul, bazându-se pe capacitatea publicului de a empatiza. Intervențiile lui și, mai apoi, pledoaria finală, au toate ingredientele unui succes garantat: prezență de spirit, siguranță de sine, pertinență, justețe, umor și mizează pe simpatia celor din sală. Un rol care nu-i ridică probleme și pe care, fără doar și poate, îl duce la bun sfârșit din poignet. În interpretarea Procuroarei o întâlnim pe Elena Purea. Tipologia femeii de carieră, personajul său știe foarte bine unde trebuie să ajungă și ce are de demonstrat. Acuzatul Lars Koch este Theo Marton, mai întâi tăcut și răbdător, mai târziu scoțând la iveală argumentele pentru explicarea gestului său, trecând cu moderație de la o stare la alta. Lauterbach, Mihai Crăciun și Franziska Maiser, Ale Țifrea sunt cei doi martori care relatează faptele din poziții diferite. Unul în favoarea acuzatului, celălalt ca parte vătămată. Grefiera Laura Mihalache și Gardianul Ștefan Mura completează ansamblul din sala de judecată.
Teroare ne reamintește că suntem într-un permanent pericol. Și că, indiferent de statutul social pe care îl avem, de sentimentul patriotic pentru care ne putem asuma orice sau de rezonanța umană în raport cu ceilalți, noi facem mereu alegeri. Dar cum cântărim în „bine” sau „rău”, în „vinovat” sau „nevinovat” faptele unui om? Să dăm crezare moralității sau să ascultăm legea? Mi-e greu să cred că răspunsul e atât de simplu și se poate cuantifica.
În toate reprezentațiile jucate până acum la Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”, acuzatul Lars Koch a fost găsit nevinovat de publicul spectator.
După faptă și răsplată sau Poveste de Crăciun despre dragostea unui frate (Navigatorul de Conor McPherson, regia Cristi Juncu)
Dramaturgia contemporană engleză are ceva al ei pe care-l recunoști oriunde; poate un fel de atmosferă îmbibată în neînțelegeri familiale, alcool și o a doua șansă pe care o merită omenirea. Piesa Navigatorul a fost scrisă de Conor McPherson în anul 2006 și, întâmplător sau nu, plasează acțiunea în Ajunul Crăciunului, în Dublin.
Regizorul Cristi Juncu colaborează pentru a treia oară cu scenograful Cosmin Ardeleanu la Compania „Liviu Rebreanu”. Decorul acestui spectacol propune un interior în locuința a doi frați, Sharky (Theo Marton) și Richard Harkin (Nicu Mihoc). Un ambient clar-obscur relevă treptat livingul încărcat de tot felul de piese de mobilier, sticle de băutură, dar și un brad de Crăciun. Spațiul este gândit și construit în adâncime, astfel încât el se extinde mult către public, iar actorii joacă la doar câțiva pași. Delimitarea celui de-al patrulea perete, unde se află spectatorii, a fost poate prea bine punctată: alături de un șemineu și câteva crengi pregătite pentru foc, tronează o mătură care pe tot parcursul spectacolului va sta în poziție verticală, ceea ce poate obstrucționa vederea celor care au locuri chiar în dreptul acesteia. Nu lipsește ecranul imens pe care se proiectează imaginea mării, fără să fie neapărat necesară.
Tânărul Sharky (Theo Marton) a fost navigator, însă destinul nu i-a surâs în ultimul timp și nu pare prea fericit cu viața lui. Trebuie să-și îngrijească fratele mai în vârstă, care a și orbit în urma unui accident. Theo Marton – pe care l-am întâlnit cu o seară în urmă în rolul pilotului Lars Koch în spectacolul Teroare stăpân pe situație, calculat și atent – prezintă aici un personaj distinct. Aflăm pe parcursul spectacolului că Sharky a fost mai mereu implicat în conflicte cu ceilalți, unul dintre ele sfârșindu-se cu moartea unui om. Actorul reușește să contureze o evoluție a personajului, de la bad guy-ul care s-a săturat să-l suporte pe bătrânul Richard, arogant și mincinos, trecând printr-un proces de conștiință destul de vizibil, la fratele pierdut care se întoarce acasă. Theo Marton dă tot felul de nuanțe transformării lui Sharky, ajutându-l să își destăinuie toate frustrările și neîmplinirile, pentru ca, în final, să devină conștient că i s-a acordat o nouă șansă, poate pentru un trai mai bun, mai decent.
În contrapunct cu Theo Marton, Nicu Mihoc îl interpretează pe fratele Richard, cel lipsit de inhibiții și prejudecăți. Deși lipsit de capacitatea vederii, Richard pare să se bucure de fiecare clipă a vieții, pe care o cinstește cu câte o bere. Pare să treacă foarte ușor peste neajunsuri, transformă orice problemă într-un subiect de glumit și, deși îl șicanează pe Sharky de fiecare dată, își iubește fratele și e dispus la multe sacrificii pentru el. Interpretarea lui Nicu Mihoc este omogenă și își păstrează unitatea până la finalul spectacolului. Deși ușor irascibil, Richard aduce o pată de culoare prin izbucnirile lui vioaie. Iar întâlnirile cu prietenii la un mic „pokeraș” îl fac să alunge singurătatea.
Casa celor doi frați se animă atunci când apar bunii prieteni ai lui Richard, Ivan (Dan Rădulescu) și Nicky (Costin Gavază). Dar, de această dată, Nicky nu vine singur, ci însoțit de domnul Lockhart (Richard Balint), o prezență bizară, care pare să ascundă o mare putere neobișnuită. I se relevă doar lui Sharky, atunci când rămân singuri. Sub aparență umană, domnul Lockhart este transfigurarea forței diavolești. El venise pentru a lua sufletul lui Sharky chiar în Ajunul Crăciunului pentru fapta pe care a comis-o cu ceva timp în urmă. Partiturile lui Richard Balint sunt fin lucrate, de la poziția corpului, până la micile gesturi și grimasele. Metamorfoza se întâmplă până la capăt, Richard Balint demonstrându-și aptitudinile fizicalității sale. Deși justificate, tehnicile lui capătă o dimensiune ilariantă, fiind prea mult la un moment dat. Dan Rădulescu și Costin Gavază echilibrează raportul de forțe prin interpretări puternice, bazate pe tot felul de mecanisme umoristice. Scenele de grup sunt cele care relaxează și detensionează temporar atmosfera.
O intervenție interesantă este cea a Fecioarei Maria (Ale Țifrea). Ea deschide și închide spectacolul prin interpretarea unor colinde și punctează trecerile dintre scene printr-o bătaie de clopot. Prezența ei face trimitere la sărbătoarea Crăciunului, desigur, dar nu participă efectiv la ceea ce se întâmplă în casa fraților Harkin. Înțelegem faptul că veghează și că, probabil, datorită ei Sharky rămâne în viață, dar asta e doar o deducție a spectatorului…
Spectacolul lui Cristi Juncu are datele unei povești de iarnă despre șansa omului de a se căi și de a-și schimba radical viața în pragul unei mari sărbători. Cu o tematică emoționantă, care dă de gândit fiecăruia dintre noi, spectacolul abundă, totuși, în glume (pe alocuri) facile, dar care par să facă deliciul publicului. Navigatorul construiește, coerent și unitar, un crâmpei din viața unei familii înconjurate de mediocritate și singurătate, dar care are parte de un happy end; șansa unui nou început.
Video-story cu trei prieteni imaginari (Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig, regia Theodor-Cristian Popescu)
Rămânem în zona dramaturgiei contemporane cu un text al autorului german Roland Schimmelpfennig, cel care a scris și PUSH UP 1-3, Noaptea arabă, Aici și acum sau Copilul zburător. De această dată, regizorul Theodor-Cristian Popescu alege o piesă cu o structură dramatică inedită, care permite dezvoltarea unor universuri imaginare.
Albina din capul meu propune o incursiune în mintea unui copil. Sau, mai concret, cum arată ziua unui elev… așa cum o percepe el afectiv. În conceptul spectacolului, regizorul operează cu o scenografie miniaturală semnată Mihai Păcurar și mai multe camere de filmat, armonizate de light design-ul lui Lucian Moga. Suntem deja familiarizați cu astfel de procedee new media, însă încercăm în continuare să le găsim o funcționalitate în spectacolul de teatru. Imaginile obținute sunt proiectate pe un ecran format din patru panouri.
Montarea lui Theodor-Cristian Popescu își asumă calitatea de „experiență teatrală dificil de catalogat” și așa o și resimți în Sala Studio a Teatrului Național Târgu Mureș. Spectacolul începe cu un heblu destul de lung care te pregătește pentru pătrunderea în lumea virtuală pe care o creează cele trei protagoniste: Roxana Marian, Loredana Dascălu și Georgiana Ghergu. Decorul se compune dintr-o masă lungă de lemn, pe care sunt așezate machetele unui oraș și a unei bucătării, decupaje din reviste cu benzi desenate, alături zărim silueta din carton a unui bărbat, sticle goale, dar și o plantă (al cărui scop final nu voi reuși să îl înțeleg), precum și alte obiecte de recuzită pe care actrițele le vor folosi pentru obținerea diferitelor efecte vizuale. Ele întrebuințează dispozitivele de filmat în timp ce textul curge și aflăm tumultul gândurilor care îi trec prin cap acestui copil.
Ce e cu albina? Prietenul acela imaginar pe care l-am avut cu toții în copilărie, care ne sfătuia de fiecare dată sau ne dicta următorul pas – cunoaștem bine situația asta. În capul fiecăruia, de cele mai multe ori, se produc explozii de trăiri și se conturează miliarde de scenarii despre situațiile de zi cu zi. Practic, ne dezvoltăm realități paralele care ne ajută să facem față unor momente dificile. Copilul din spectacol trebuie să se descurce printre sticlele de alcool golite de tatăl care doarme la masa din bucătărie, să găsească ceva de mâncare atunci când în frigider există doar bere, să supraviețuiască unei zile de școală în care pleacă de acasă fără ghiozdan, iar colegii îi fac viața un chin și tot așa. Într-un cuvânt, începe să devină om mare. Dar nu poate face asta decât cu ajutorul albinei din capul său.
Roxana Marian, Loredana Dascălu și Georgiana Ghergu duc la bun sfârșit spectacolul, deși nu par foarte confortabile cu toate echipamentele pe care trebuie să le folosească. Atenția pentru un perfect timing și utilizarea corectă a recuzitei par să anuleze relația dintre ele și actualitatea spectacolului de teatru. Dar e un risc pe care și-l asumă orice montare concentrată exclusiv pe mijloacele media. Albina din capul meu poate fi numită, mai degrabă, o experiență teatrală prin care construim din miniaturi universuri vizuale cu ajutorul actorilor. Un astfel de limbaj poate avea un impact mai puternic asupra publicului tânăr, format din adolescenți, a căror percepție fresh ar putea contura noi conotații ale spectacolului.
Foto: Cristina Gânj
Print