21 februarie 1879. Fluierături în loc de aplauze pentru „O noapte furtunoasă“

București, iarna grea a anului 1879, mai exact seara zilei de 21 februarie. La Teatrul Național din București, protipendada s-a adunat cu mic, cu mare pentru o reprezentație care va rămâne în istoria teatrului românesc, ceea ce, desigur, la momentul respectiv nu i-ar fi trecut prin cap niciunei doamne cu tocă și niciunui domn îmbrăcat comme il faut pentru a fi un însoțitor galant.

Comedia se numește „O noapte furtunoasă“ și povestește pățanii cu tâlc întâmplate într-o noapte într-o mahala din urbea lui Bucur, cu răsturnări de situație și personaje pe care posteritatea le va adora, dar care îi dezgustă pe contemporani. O zi mai târziu, Ioan Luca Caragiale, autorul, istorisește într-o scrisoare ce s-a întâmplat la această a doua reprezentație a piesei sale, pe 21 februarie (prima avusese loc pe 18 ianuarie): „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.”

Un grup de moraliști zeloși, pentru care teatrul este doar un instrument didactic, o unealtă grosolană ce trebuie folosită cu nădejde spre a îndrepta moravurile, a organizat protestul pentru a mângâia orgoliul micii burghezii vexate de „ororile“ și de „lucrurile imorale“ din „O noapte furtunoasă“: adulter, negustorie, politică, incultură, meschinărie și câte și mai câte. Până și „amicii autorului“, printre care ardeleanul Ioan Slavici, își mărturisiseră rezerva față de imoralitatea închipuitei nopți furtunoase: cum să le arăți cinstitelor fețe burgheze pățanii rușinoase, în care se ițește chipul hâd al omului?

O seară agitată pentru un teatru nou și un pișicher de scriitor cu mustață, căruia-i place să le dea cu tifla conaționalilor, să le spună verde-n față tot ce le displace, să încalce cutume și convenții și să facă o literatură cum nu se mai pomenise în patria natală. La prima reprezentație a piesei, care fusese citită în fața junimiștilor în noiembrie 1878 și primise laudele lui Maiorescu însuși, spectacolul avusese succes, dar autorul nou. Urcându-se pe scenă în ropotele de aplauze pentru actori, tânărul Caragiale s-a trezit fluierat și huiduit de grupări aflate în sală.

Două reprezentații, două scandaluri și, de fapt, două victorii pentru autor care „vede enorm și simte monstruos“, un autor la care se va opri fiecare om de teatru din România, un scriitor ce va hrăni obsesii regizorale, va înfierbânta imaginația creatorilor ambițioși și mai ales a iconoclaștilor dornici să spulbere canoane. În iarna lui 1897, fluierăturile din sala Naționalului nu sunt nici pe departe o înfrângere, ci un simptom pentru starea unei societăți. Și, de asemenea, o confirmare rapidă a unei valori care amuză, lovește, neliniștește și incomodează.

Văzând situația, Ion Ghica, director general al teatrelor, îi sugerează dramaturgului să facă niște schimbări în text. Dramaturgul nu se lasă. Nici gând să umble la o vorbuliță! Spectacolul este scos din repertoriu după cele două reprezentații. Dar numai pentru a reveni în forță și a nu mai pleca niciodată din teatrele românești.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.