Foto Adriana Grand
Astăzi, pe 22 iunie, Valentin Nicolau ar fi împlinit 55 de ani. S-a născut pe 22 iunie, în prima zi de după Solstițiul de vară, în 1960, iar textele lui, unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai momentului, sunt expresia unei interiorități tulburate și profunde, a unor căutări mereu începute și niciodată încheiate, a unor singurătăți asumate, a unui eu ce s-ar putea regăsi în nenumărate povești care ar începe cu „A fost odată…”. A fost odată un geolog care colinda lumea pe mare și care, visând la furtunile de pe Marea Neagră, a înființat una dintre cele mai mari edituri din România, căreia i-a dat numele unui vârf de munte… Nemira, și pe urmă a plecat brusc și fără sens, într-o seară de iarnă.
Dar pentru el timpul s-a oprit în loc și va avea mereu 54 de ani! Iar cuvintele care încheie unul dintre cele mai tulburătoare monologuri pe care le-a scris „Joi la două” – „Cum să mor, dacă nimeni nu m-a învățat să fiu bătrân?!” – vor rămâne pentru totdeauna un strigăt ca o prevestire cu iz kafkian.
Îi dedicăm acest număr lui Valentin Nicolau, cel fără de care revista Yorick n-ar fi existat. Deși Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde îi plăcea atât de mult să fie, s-a încheiat aseară, deși Gala Absolvenților a UNATC București, unde anul trecut a fost în juriu, s-a încheiat și ea tot aseară, azi am ales să decalăm ziua apariției unui nou număr al revistei și să amânăm să vorbim despre aceste evenimente, pentru că noi încă avem timp… și ca să-l păstrăm printre noi. Și am ales să vorbim cu oameni care l-au cunoscut, cu actori și regizori care au lucrat textele lui, am ales să-i lăsăm propriile cuvinte să vorbească despre el, în această zi în care n-a mai apucat să fie. De asemenea, din acest an, Concursul Național de Dramaturgie organizat de revista Yorick și aflat la cea de-a treia ediție, care se va lansa în curând, va purta numele lui: Concursul Național de Dramaturgie Yorick – „Valentin Nicolau”.
Un dramaturg cu totul atipic, un dramaturg anti-trend în România acestui moment, textele lui s-au încăpățânat să spună povești despre oameni, pentru că el credea în forța poveștii. „Povești despre oameni. Atât de puțin cere publicul și toți se chinuie să-i ofere enorm altceva”, spunea el. Iar dramaturgia lui, adunată în câteva volume, mustește de povești și așteaptă să fie descoperită și redescoperită. Toate piesele lui, fie cele scurte, adunate în „Păstrează copia și nu uita originalul”, fie cele în mai multe acte, precum „Taina îngerilor”, sau „Aleluia!”, sau cele mai vechi, „Fantoma de la clasa întâi”, „Ultima haltă în paradis” ori „Ultimul împărat”, sunt instantanee în același timp despre sine și despre lumea în care a trăit. Și dacă suntem de acord că autobiografia sapă cărări adânci în textele tuturor scriitorilor, atunci nici teatrul lui Valentin Nicolau nu face excepție. S-a născut în prima zi de după ziua cea mai lungă din an, atunci când toate treptele au fost urcate și un moment, doar un singur moment, e liniște… Acum, la el e liniște.
Rămân doar cuvintele lui tulburate, ca toată literatura pe care a scris-o, ca întreaga lui viață: „Cu trecerea anilor, transcriu pe hârtie din ce în ce mai puţin poveştile care se nasc şi mor în mine. De aceea fiinţa mea e încărcată cu o stare toxică. Cuvintele sunt ca apa de izvor: dacă le ţii în tine, se strică, dacă le dai drumul, devin proaspete şi bune. Poveştile nescrise putrezesc.”
Și o teribilă lecție despre viitor: „Ce fascinţie e în viitorul ăsta şi când colo!… Voiam să ajung mai repede să-mplinesc paişpe ani ca să-mi iau buletinul, apoi optişpe, ca să fumez cu părinţii de faţă, să termin mai repede facultatea ca să fiu pe banii mei, să-mi iau maşină, să, să… Ora două e în viitor, încă… Să, să… nu ne grăbim. Astăzi verile nu mi se mai par nesfârşit de multe, nici vara nesfârşit de lungă. O trăiesc, dorindu-mi să se scurgă cât mai încet… Dar ea se răzbună că am gonit-o de atâtea ori şi fuge, fuge…”
Azi, vara lui Valentin Nicolau a fugit!
Print