Au trecut 25 de ani de când există Gala UNITER. E contemporană cu ultimul sfert de secol de teatru în România și, acest sfert de secol, strâns într-un album – mare, greu și consistent! – a fost una dintre cele mai tulburi din istoria noastră recentă. Acum 25 de ani, când avea loc prima Gală UNITER, eram încă un copil, într-un oraș de provincie. Dar în anii care au urmat, am crescut cu Galele UNITER, cu fastul lor puțin strident în lumea noastră încă cenușie, urmărite cu respirația tăiată la televizorul încă alb-negru pe-atunci. Dacă albumul acesta – „Gala Premiilor UNITER – 25” – oferă o imagine reală și corectă a acestui sfert de secol e greu de spus și vor fi voci și pro, și contra, pentru că el reține, desigur, o imagine pe cât de obiectivă, în fapt pe atât de subiectivă a valorii în teatrul românesc de la momentul Revoluției încoace. Păstrează chipuri care – multe – nu mai sunt, păstrează nume care, unele, au început să se șteargă din memorie, păstrează spectacole care deja sunt istorie. Și cum teatrul românesc este mult prea preocupat de un „aici și acum” care se sting cu o viteză teribilă, aproape nimeni nefiind preocupat de ceea ce rămâne după, mult s-a pierdut, iar la capitolul arhivă stăm prost și foarte prost. Și cum teatrul e o artă care, spre deosebire de altele, nu se poate apăra singură peste timp, iar un spectacol nedreptățit la momentul existenței lui rămâne nedreptățit pentru totdeauna, o astfel de arhivă a Galei Premiilor UNITER este, cel puțin, o imagine „în culori personale” a acestor 25 de ani de teatru – cu un delicios umor trist și puțin ironic rezumați de Toni Grecu pe scena de la Timișoara în momentul „UNITER #rezistă”. Dacă este și corectă această imagine, timpul n-o mai poate decide. Însă, chiar dacă de-a lungul anilor, la aceste gale, au fost mari nedreptățiți, chiar dacă premiile și nominalizările au stârnit întotdeauna critici și discuții aprinse, cu siguranță albumul UNITER e o galerie frumoasă, e o parte dintr-o istorie, pe care, cam ca pe toată marea istorie a lumii, o scriu învingătorii… Poveștile din spate, sutele de povești de dincolo de covorul roșu, rămân de povestit.
Seara de luni, 8 mai, a fost seara celei de-a 25-a Gale și s-a desfășurat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Timișoara, în acel loc de unde a început Revoluția română și care se pregătește acum să devină în 2021 Capitală Culturală a Europei. N-au lipsit nici spectaculosul gong care s-a auzit de multe ori în acea seară, nici covorul roșu, nici ținutele spectaculoase sau excentrice, nici vedetele din micuța noastră lume teatrală care la nivel de „vedete” nu mai concurează de mult cu… televiziunea. N-au lipsit nici momentele emoționate, precum aplauzele prelungite pentru Mariana Mihuț și Silviu Purcărete, amândoi distinși cu premii pentru întreaga activitate, nici celebra șampanie de la sfârșit, n-a lipsit nici Ion Caramitru, în postura de amfitrion pe care o îndrăgește atât de mult, n-au lipsit nici emoțiile, nici lacrimile de bucurie, nici dezamăgirile, nici discursurile prea lungi, nici cele prea scurte… Și n-au lipsit, desigur, nici criticile, care acum, spre deosebire de acum 25 de ani, sunt mult mai ușor de exprimat, în timp real… pe Facebook.
N-am să comentez premiile, pentru că în acest an am făcut parte din juriul de nominalizări, am să spun doar că marele câștigător a fost „Amadeus” în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, de la Teatrul Metropolis, care a primit Premiul pentru Cel mai Bun Spectacol și, de asemenea, Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal – Andrei Huțuleac pentru rolul Amadeus. Cu siguranță, unul dintre cele mai valoroase spectacole create în acest sfert de secol! Premiul pentru cea mai bună regie i-a revenit lui Yuri Kordonski pentru „În adâncuri” la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar Premiul pentru cea mai bună actriță, Anei Ularu, pentru rolul din spectacolul „O intervenție” la Teatrul Act. Teatrul de Comedie a primit ambele premii pentru roluri secundare, Ana Ciontea și Gheorghe Visu, pentru rolurile din spectacolul „Suflete moarte”, iar Dragoș Buhagiar a primit premiul pentru scenografie, acordat pentru spectacolul „Cafeneaua” de la Teatrul Național din Iași. Premiul pentru debut a mers la Iustinian Turcu, pentru „Martiri” la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, iar Premiul pentru critică i-a fost acordat Doinei Papp. Cam așa arată, pe scurt, peisajul anului 2016, care, peste 25 de ani va fi surprins, poate, într-un alt album…
Poate cel mai important moment al Galei din acest an a fost discursul lui Victor Ioan Frunză, căruia i s-a acordat Premiul de Excelență al Galei UNITER, la 25 de ani de existență. Victor Ioan Frunză, spre deosebire de ceilalți premiați, a ales să renunțe la deja clasicele mulțumiri rostite pe scenă și să vorbească despre problemele care îl preocupă în ultimii ani. Problemele reale ale teatrului, care în seara festivă a Galei de obicei sunt uitate. „Uniformizarea în numele promovării diversității” a fost doar una dintre ele… Poate cea mai periculoasă din ultimii ani. Și dacă acum, cu toate defectele și criticile care i s-ar putea aduce, albumul UNITER conține și recompune un peisaj real al diversității, dacă acum e – încă – loc sub soare pentru toți (iar nominalizările la care am contribuit și eu tocmai asta și-au propus, să reflecte pe cât posibil toate tendințele importante din acest moment, cu vârfurile lor de creație), peste câțiva ani, nu foarte mulți, ne paște, vorba lui Ionesco, o rinocerizare, dacă nu vom avea grijă exact la acele lucruri asupra cărora atrăgea atenția Victor Ioan Frunză. E mult mai important să putem să ne criticăm în continuare, decât să fim reduși cu toții la aceeași opinie… în numele, desigur, al corectitudinii politice și al veșnicei promovări a diversității.
Foto Andrei Gîndac
Print