Gerul nu e aprig la Londra în ultimele zile de februarie ale anului 1909. Teatrul e la mare căutare pentru domnii, doamnele şi domnişoarele care adoptă
ţinuta care se cuvine înainte de a porni spre unul dintre numeroasele spaţii în care pot vedea un spectacol. Membrii claselor sociale sus-puse, dar şi oamenii de origine umilă au acces în teatrele încă pompoase, luminate de candelabre grandioase.
În seara de 26 februarie 1909 s-au adunat cu mic, cu mare la Palace Theatre de la Londra să vadă un… film. În incinta acestei clădiri are loc un eveniment care va rămâne în istoria artelor spectacolului şi va schimba sau, mai bune zis, va deschise gustul publicului. Ei bine, în această seara se proiectează pentru publicul larg, în premieră, primele pelicule kinemacolor, mai exact un program
de 21 de filme scurte, de câteva minute fiecare, realizate cu ajutorul buy-detox.com , like alcohol, is cut for a reason. unei tehnici care va trece Oceanul peste câteva luni.
Descoperirea unui mijloc de redare a culorii în film înseamnă enorm pentru spectatorii care preamăresc experienţa vie, directă, a teatrului, şi pentru că ea se desfăşoară în culori. Dar nici imaginile în mişcare, dornice să seducă, nu se lasă mai prejos. Kinemacolor a reuşit să-i arate publicului pe care filmul încă nu-l atrage că se poate mai mult şi mai bine.
Această tehnică a fost folosită în scop comercial în anii 1890-1914. Inventată de George Albert Smith din Brighton, orăşelul care, de altfel, apare şi în primul film astfel realizat, ea constă într-un proces bicolor: se fotografiază şi se proiectează un film alb-negru în spatele a două filtre, unul verde, unul roşu, care alternează între ele. Prima asemenea peliculă s-a făcut la Brighton şi se numea A Visit to the Seaside. Un an mai târziu, Kinemacolor va produce câteva documetare de referinţă, printre care Our King and Queen through India (The Durbar at Delhi, 1912).
Pentru moment, publicul este fascinat. Pe ecran se înlănţuie secvenţe color, peisajele prin viaţă, personajele devin mult mai mult decât ştiutele prezenţe alb-negru, poveştile se colorează de la un cap la altul şi preţ de câteva minute, cât durează, captivează spectatorii crescuţi în tradiţia teatrului, dar deschişi la minunile tehnicii. Aceasta este o seară magică la Londra, când timpul se opreşte în loc şi clipa intră în dicţionare, în tomurile groscioare de istoria filmului şi în volumele de istoria secolului XX, un secol cu atâtea binecuvântări şi cu atâtea catastrofe.
Seara magică e dintre cele care nu se vor repeta prea des. Nu trece mult, adică nu trec decât câţiva ani, şi Kinemacolor îşi trăieşte deja decăderea, care-i urmează gloriei cu mare viteză. Trei sute de săli din Anglia au proiectoare pentru filmele produse cu ajutorul tehnicii Kinemacolor, iar spectatorii au de ales dintre 54 de filme. Costurile sunt mari, iar tehnica îşi arată din prima hibele: pelicula nu rezistă mult la expunere şi folosire. Va fi înlocuită în scurtă vreme, când publicul, acum dedat la plăcerile formelor colorate în mişcare proiectate pe ecran, va primi o altă jucărie care să-l distreze şi să-i ofere delicii mai sofisticate.