Bulgakov şi comedia bulevardieră

Când s-a prăbuşit,  comunismul a lăsat în urmă nu doar suflete mutilate, ci şi poveşti cât să inventeze o mie şi una de Şeherezade în epocile care i-au urmat. Agresive, acuzatoare, chinuite şi neiertătoare în primii ani de după căderea regimului, istoriile despre perioada Cortinei de Fier au început, încetul cu încetul, să-şi tocească ascuţimile vizibile, iar în teatru şi în film s-au transformat mai degrabă în forme de cercetare. Cele mai recente dintre montările lui Alexandru Tocilescu se înscriu şi ele în această linie, după „Elizaveta Bam”, „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu” şi „Comedie roşie”, regizorul aducând acum pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti un text al lui Mihail Bulgakov. „Casa Zoikăi” este o piesă cu un subiect aparent simplu. O femeie care se vrea „deasupra vremilor” şi care alunecă fără putinţă de scăpare sub talpa lor. Care e învinsă cu propriile ei arme. E vechea dramă a fiinţei umane prinse în vârtejul istoriei, care visează la salvarea miraculoasă a destinului şi căruia, în fond, îi pică în plasă încă de la început.

casa-zoicai2Zoika este una dintre sutele, miile, sutele de mii de victime ale unui regim dictatorial care a transformat omul în propria lui caricatură. E o fostă aristocrată, care visează la o plecare miraculoasă dintr-o ţară în care statul îi confiscă aerul şi spaţiul propriei case, obligând-o la diverse tertipuri pentru a supravieţui. Duce în spate povara unei iubiri pentru un bărbat dependent de narcotice, dar încă seducător, contele Obolianinov, care cântă la pian şi refuză cu obstinaţie lumea în care trăieşte. Şi construieşte castele de nisip care însă se surpă în ele însele, clădind în loc un bordel (pentru demnitarii comunişti), ascuns în spatele unui atelier de croitorie. Acolo, printre rochii scumpe şi materiale fine, zace întreagă mizeria unui regim putred în care Zoia se va afunda în final, împreună cu toate visele ei, după ce nababul comunist Gus „director comercial al metalelor greu fuzibile” este ucis chiar în casa de toleranţă patronată de ea şi de Ametistov, un individ dubios care se dă drept vărul ei şi de care o leagă amintiri puternice.

Montarea lui Alexandru Tocilescu, însă, conduce textul într-o zonă în care grotescul, îngroşat până dincolo de limită, devine uşor confundabil cu kitsch-ul. Dintr-un anumit punct de vedere, o performanţă remarcabilă: să transformi un Bulgakov în comedie bulevardieră… Un spectacol de peste trei ore, în care regizorul desface în bucăţi textul scriitorului rus, ca pentru disecţie, dar nu reuşeşte să-l mai adune la loc.

casa-zoicai-32Prima scenă. În spatele cortinei se deschide o lume uşor desuetă, un spaţiu care se doreşte impregnat deopotrivă de respiraţia amară a fostei aristocraţii a Rusiei şi de mizeria lumii noi, create cu forţa de comunişti. Printre dulapuri care se mişcă pe muzica lui Prokofiev şi aluzii mai mult sau mai puţine subtile la ochiul lui „Big Brother”, realizate scenic ca lumini verzi dansând în întuneric, regizorul îşi propune să creeze coşmaresc şi simbolic imaginea unui regim care bântuie încă prin şi printre noi. E încăperea din casa Zoikăi, în care aerul nu-i mai aparţine, în care ea însăşi nu-şi mai aparţine. Aproape nimic însă din tristeţea elegantă a lui Bulgakov nu transpare în montarea de la Comedie în care, crispat şi căutându-şi în permanenţă tonul potrivit, Virginia Mirea (în rolul Zoiei) alunecă nesigur printre cuvinte. Desigur că tuşele de umor îngroşate fac deliciul unui public din ce în ce mai obişnuit cu tipul de comic servit de mass-media şi asta în ciuda faptului că regia pare să-şi propună tocmai contrariul. Povestea curge greoi şi poticnit, punctată pe alocuri de momente colorate puternic – prea puternic – precum scenele în care apare chinezul „patron” de spălătorie şi furnizor de morfină, ţesute previzibil replică după replică şi gest după gest şi însoţite de la fel de previzibile acorduri muzicale, aproape întotdeauna redundante, aproape niciodată născute din cuvânt. În acelaşi ton sunt, de altfel, realizate şi scenele din bordel, în care umorul se bazează aproape exclusiv pe situaţii îngroşate, precum cele în care statura Roxanei Ciuhulescu (prezentatoarea de la Pro Motor), care priveşte totul „de sus”, devine una dintre – puţinele – surse de comic, la fel de atrăgătoare pentru public ca şi dansurile erotice din bordel.

casa-zoicai-21Căutându-şi în permanenţă locul în ea însăşi, Zoika Virginiei Mirea conduce textul lui Bulgakov spre o linie fragilă în care autoironia, pe care se pare că mizează interpretarea regizorală, îi scapă adesea de sub control. Femeia puternică, pe care n-o dărâmă nici imaginea Moscovei distruse de comunişti, spre care priveşte în permanenţă prin fereastra mare din fundal, nici imaginea bărbatului distrus pe care-l iubeşte şi pe care-l „ajută” să supravieţuiască, furnizându-i morfina cea de toate zilele, nici imaginea trecutului care dă buzna peste ea prin Ametistov – sufletul ei geamăn, nici comunismul însuşi, se lasă dărâmată doar de propriile vise. De gândul că va porni odată şi odată spre Coasta de Azur. Şi în această lume atât de murdară şi atât de straniu populată de vise luminoase se mişcă personaje puternic caricaturizate. Alunecând mereu dinspre un mal spre celălalt, fără să-şi afle echilibrul, interpretând neomogen partituri care se dezvoltă solitar, si care, în final, nu se regăsesc. Nici George Mihăiţă în rolul lui Ametistov, nici Valentin Teodosiu în cel al lui Gus-Remontnii, nici Gelu Niţu, în cel al contelui Obolianinov.

Deşi congruentă cu sine însăşi, montarea lui Alexandru Tocilescu ratează întâlnirea cu textul lui Bulgakov. Şi asta în primul rând pentru că plăteşte în permanenţă tribut dorinţei de a „face” spectacol şi, în acelaşi timp, de a ironiza industria de „făcut” spectacole de la noi şi de pretutindeni. Industrie căreia însă „Casa Zoikăi” îi devine o fragilă victimă.

Print

Un Comentariu

  1. Spectator 16/05/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.