Spectacolul care a deschis ediţia din acest an a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova, este considerat una dintre cele mai importante montări ale lumii, în deceniile din urmă. Semnat de Robert Wilson şi Rufus Wainwright, „Sonetele lui Shakespeare” de la Berliner Ensemble, teatrul înfiinţat de Bertolt Brecht, este genul de spectacol despre care e mai bine să taci decât să vorbeşti. Dar, pentru că venirea lui în România este unul dintre evenimentele incontestabile ale ultimilor ani, pentru că, după celelalte prezenţe ale lui Robert Wilson, una cu „Femeia mării” la Teatrul Naţional din Bucureşti, cealaltă cu proiecţia monologului „Hamlet” la ediţia precedentă a Festivalului Shakespeare, „Sonetele lui Shakespeare” sunt un dar făcut de Emil Boroghină publicului românesc, ceea ce s-a întâmplat pe scena de la Craiova trebuie povestit măcar la persoana întâi.
Mai puţin obişnuit/ pregătit pentru tipul de „emoţie” practicat de teatrul german, spectatorul din România, crescut în spiritul lui Stanislavski, a fost pus faţă în faţă, în primele două seri ale festivalului, cu o montare în care „povestea” trece în plan secundar, iar imaginea şi decupajele luminilor funcţionează perfect pentru a crea celebrul „efect de distanţare”. La 400 de ani de la apariţia Sonetelor, Robert Wilson îşi propune să aducă pe scenă 25 din cele 154 de poeme, transformând în material dramatic singura operă shakespeariană care nu a fost destinată scenei. Scenariul se bazează pe o structură care combină informaţii din piesele dramaturgului cu realităţi ale epocii lui, inserând fragmente dintr-o biografie imaginară şi aşezând nu „în oglindă” lumea contemporană, ci, mai degrabă, folosind-o ca pe o supapă de a evada din „poveste”. La limita dintre ironie acidă şi duioşie autoironică, „superstarul” de secol 20 jonglează subtil cu planurile, deschide şi închide uşa dintre lumi, nelăsând nici o clipă spectatorul să alunece dincolo. Laitmotivul este aceeaşi sintagmă rostită emfatic, „400 de ani în Sonete…”, cu efect de scurtcircuit.
Folosind elemente cu valoare de simbol, Robert Wilson construieşte personaje-simbol, de la regina Elisabeta la bufon şi la Shakespeare în persoană, reuşind să surprindă acele trăsături care de-a lungul secolelor au devenit un fel de imagini-prototip. Gesturile, mişcările, machiajul, toate acţionează ca măşti ce reţin „amprenta” unui tipar, Wilson străbătând apoi şi traseul invers, dinspre prototip către imaginea care devine fiinţă, încarnând în ea, prin acest proces de transformare-stilizare, toate trăsăsturile esenţiale ale lumii şi ale personajelor create şi re-create.
Imagini de o stranietate completată de muzica live a lui Rufus Wainwright, personaje femei jucate de bărbaţi şi personaje bărbaţi jucate de femei, o încercare de a contura un tip uman cu trăsături androgine, atât de potrivit cu jocul de măşti şi (non)identităţi sexuale din Sonetele lui Shakespeare, în care celebra Doamnă Brună schimbă mereu masca cu un tânăr cu chip de Adonis, realitatea lumii elisabetane ca o trăsătură de condei, toate sunt coordonate ale lumii construite de Robert Wilson pe scenă. Un mic univers perfect, închis în sine, care-şi aparţine şi care nu permite o emoţie de tip empatic, ci una mai degrabă cerebrală, „Sonetele lui Shakespeare” reprezintă un construct desăvârşit, „copie” a lumii ideilor… despre lume.
Dezvoltând spectacolul pe două dintre sonete, 66 şi 20, ca pe doi poli între care ţese o pânză de senzaţii/sentimente/gânduri, Robert Wilson pendulează în permanenţă între „raţiune şi simţire”, dualitatea bărbat-femeie, creând un discurs despre dragoste în forma ei pură, căutând să restabilească acea legătură perfectă din interiorul fiinţei androgine pe care, după Platon, numai Shakespeare a reuşit să o refacă în plan artistic. Imaginile, luminile, o fereastră care se deschide într-un hău întunecat şi la ea apare chipul lui Shakespeare, un copac care creşte, un tron pe care stă Regina, un şarpe care se iţeşte de după un copac, o altă fereastră care se deschide, nimic nu se poate povesti. Ceea ce rămâne însă este interogaţia cu valoare de răspuns pe care se bazează întregul spectacol, conţinută în finalul Sonetului 66: „Sătul de toate, caut tihna morţii,/ Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,/ Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,/ Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,/ Şi pe cinstit de cinste avînd teamă/ Şi fecioria pradă umilinţei,/ Şi împlinirea neluată-n seamă,/ Şi forţa la cheremul neputinţei,/ Şi artele de pumn încăluşate,/ Şi doctor raţiunii, nebunia,/ Şi adevărul simplu, simplitate,/ Şi binele slujind neomenia!/ Sătul de toate, toate le-aş lăsa,/ Dar dacă mor cui las iubirea mea?”(Sonetul 66 în traducerea lui Dan Grigorescu şi N. Chirică)
Print