Teatrul şi funcţia lui educativă. Mai toţi managerii expun în proiectele lor o bulină sau o steluţă în dreptul căreia stă scris în termeni pretenţioşi obiectivul de a face educaţie prin teatru.
Teatrul pentru tineri. Un alt deziderat al tuturor instituţiilor de cultură. Public tânăr, spectacole pentru adolescenţi, programe de teatru pentru copii.
Teatru ancorat în societate. Refrenul devenit şlagăr. Probleme de tot felul care să ne vorbească despre viaţa aşa cum e ea. Cunoaştem şi îngânăm conştiincioşi lecţia memorată papagaliceşte.
Enumerate pe hârtie sună sec şi pompos. De cele mai multe ori prea puţin, dacă nu chiar nimic din aceste vorbe frumos meşteşugite, rimează cu realitatea. De fapt teatrul cu şi pentru tineri se face în licee. Trupele de elevi repetă în timpul liber şi fac spectacole în toată regula. În cazurile fericite există actori profesionişti, tineri absolvenţi ai claselor de actorie, care coordonează aceste forţe pline de energie şi entuziasm. Nici profesorii pasionaţi şi dedicaţi nu sunt de ignorat când vine vorba de experienţă teatrală. Important e să existe mult suflet şi interes. Când apare şi o scânteie de talent, deja ne apropiem de performanţă.
Proiectul „5 licee – 5 teatre” a ajuns la cea de-a treia ediţie. Primăria Municipiului Bucureşti, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti şi UNITER, alături de ECDL România, au organizat un eveniment profesionist; pe parcursul a trei luni, pentru 150 de elevi din 5 licee din Bucureşti s-au deschis porţile a 5 teatre: Teatrul Mic, Teatrul Metropolis, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Nottara şi Teatrul Ion Creangă. Spectacole, discuţii, întâlniri cu actorii teatrului şi colaborarea cu reprezentaţi ai teatrelor pentru realizarea unui spectacol.
Şi, ca în orice spectacol, a existat un punct culminant şi un deznodământ: Gala desfăşurată luni, 9 decembrie, la Teatrul Mic. Nicio premieră a oricărui teatru profesionist nu se poate bucura de urale şi aplauze aşa cum am auzit în acea seară. Scandări, chiote, încurajări, o atmosferă aproape sportivă şi mulţi, foarte mulţi, tineri veseli, care au ştiut să rămână buni spectatori şi colegi. M-am mirat cu bucurie auzind în spatele meu, când decibelii crescuseră seminificativ, o fată care îşi tempera susţinătorii: „Suntem, totuşi, la teatru, nu pe stadion.” Viitorul a sunat de această dată, într-adevăr, bine.
Spectacolele a câte douăzeci de minute au avut ca temă impusă „Drepturile omului”. După inspiraţia şi originalitatea proprie, liceele participante au ales fie condensări ale unor piese cunoscute – „Chiriţa în provincie” de Vasile Alecsandri (Colegiul Naţional de Informatică Tudor Vianu), „Cafeneaua” de Sam Bobrick şi Ron Clark (Colegiul Naţional Grigore Moisil), fie adaptări originale după „Iona” de Marin Sorescu– „Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici!” (Liceul Teoretic Dante Alighieri) sau „Doamna Deleanu” de Gabriel Pintilei – „Profa” (Liceul Teoretic Marin Preda). Poate cea mai îndrăzneaţă, şi deloc neinspirată alegere, a fost montarea unui text scris de o elevă din clasa a X-a – „Ora de română” de Ana Maria Albăuţă (Colegiul Naţional Matei Basarab).
Evident, era loc de mai bine, desigur că ritmul a fost ori prea alert, ori prea poticnit uneori. Scena unui teatru este copleşitoare şi pentru actori câteodată. Statul pe scenă în sine este o ştiinţă. Plasarea în spaţiu, reglarea vocii, mersul, poziţia, gesturile, toate sunt instrumente pe care nu le poţi avea decât odată cu experienţa. Pretenţiile nu pot fi aceleaşi ca atunci când vorbim despre teatrul-teatru. Ce contează, însă, sunt bucuria şi carisma. Lipiciul la public al unora dintre copii a fost evident. Iar asta a făcut deliciul acestei seri. Firescul unora a fost de-a dreptul intimidant; ştim prea bine că numai uşor nu e să fii tu însuţi pe scenă. E, poate, chiar mai greu decât compoziţia.
Unde impostaţia era deficitară suplinea energia. Când relaţia dintre parteneri era superficială, recuperau la capitolul umor. Dacă textul nu era cel mai fericit, existau personalităţi puternice. Una peste alta, un maraton de cinci spectacole în trei ore, care mi-a adus aminte, a câta oară, că teatrul înseamnă, în primul rând, bucurie. Şi talent. Nu aş fi corectă faţă de mine însămi, dacă nu l-aş aminti pe Andrei Miercure, elev al Colegiului Naţional de Informatică Tudor Vianu; cel mai reuşit Guliţă pe care l-am văzut. Uşor de remarcat prin prezenţa lui scenică de un comic instantaneu, cu auto-ironie, degajare şi o stăpânire a mijloacelor greu de trecut cu vederea. Nu pot decât să sper că îl voi regăsi pe listele celor înscrişi la admiterea facultăţii de teatru.
Teatrul educaţional, pentru tineri, teatrul ancorat în societate există. Ar fi de dorit să migreze dinspre sălile de clasă spre sălile de teatru şi să însemne mai mult decât serbarea de sfârşit de an. Tinerii sunt de găsit şi la repetiţii, nu doar în faţa laptourilor. De ce să nu ne ciocnim de ei la fel de des în foaier, şi nu doar în centrul vechi? O sală de trei sute de locuri plină de liceeni e o privelişte revigorantă.
Print