Îndrumar pentru „inginerii imaginaţiei”

Piaţa cărţii de teatru este, cum ştim cu toţii, sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire din România. Există o singură editură de profil, Unitext, care tipăreşte, într-un an, volume într-un număr mai mic decât degetele de la o mână. Există, de asemenea, Cartea Românească, ce publică foarte puţine cărţi ale contemporanilor de pe plaiuri mioritice, fie ei dramaturgi sau critici. Acestora li se adaugă volumele publicate la Editura Nemira.

Cât despre scrieri străine, atât de multe şi aşa de interesante, fie ele mai vechi sau mai recente, totul este tăcere. Pentru că ele pur şi simplu nu există pe piaţa de carte din România, nici în cel mai mic tiraj cu putinţă. De ce stau lucrurile aşa e la mintea cocoşului. Doar trăim sub dictatura economicului…

george-banu

În acest context apariţia unui nou volum conceput de criticul George Banu care, chiar la sfârşitul anului trecut publica în România, la Editura Nemira, „Spatele omului”, nu e nici o surpriză. Laborios, bântuit de idei şi încă nutrind o pasiune vie pentru lumea scenei – spre deosebire de blazatul universitar român, cârcotaş şi reticent, pentru care teatrul a devenit obiectul unei munci şi cam atât -, George Banu este o prezenţă activă şi fertilă atât în ţara natală, cât şi în cea de adopţie, precum şi în diverse colţuri ale lumii. Tot spre deosebire de universitarul autohton, scrie intens şi cu plăcere, publică, având o anumită ritmicitate, dornic nu să afirme teorii, ci să propună, să pună în lumină, cu alte cuvinte, să dea de gândit. Lucru pe care îl face, la fiecare carte tipărită, cu profesionalism, exprimând un proiect niciodată lipsit de profunzime şi de ecouri. Fiecare volum care îi poartă numele – şi sunt destule! – este, de fapt, în primul rând, o întrebare deschisă şi nuanţată, ci nu un răspuns definitiv, fiind o invitaţie la a gândi despre teatru – fie că e vorba despre arta actorului, despre universul unui anumit dramaturg sau despre o viziune regizorală anume.

Călătorind în spatele scenei

Propunerea pe care ne-o face de data aceasta criticul este încă o confirmare a spiritului deschis şi flexibil, deopotrivă lucid şi poetic (cum rareori se întâmplă), ce străbate toate studiile pe care le-a publicat şi îl conduce, ca să folosim un clişeu, spre noi orizonturi. „Repetiţiile şi teatrul reînnoit”, volum subintitulat „secolul regiei” şi publicat la Editura Nemira, lansat în ediţia din 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sisbiu, este un studiu de tip occidental. Pornind de la o întrebare esenţială – Ce înseamnă repetiţia în teatru? – în jurul căreia gravitează un număr infinit de alte întrebări, George Banu a conceput o carte alcătuită din mărturii, reflecţii, interviuri, impresii care îl poartă pe cititorul iniţiat sau nu în intimitatea, în tensiunea şi în freamătul din şi prin care se naşte un spectacol. Călătorim, aşadar, în sălile Teatrului de Artă, unde Stanislavski repetă pentru „Ascensiunea lui Hanele” de Hauptmann în 1894, în sălile unde Meyerhold îşi pune în aplicare „biomecanica” şi principiul discontinuităţii şi spre lucrul lui Brecht cu Berliner Ensemble. De acolo ne apropiem de epoca noastră, după ce facem opriri la Living Theatre, momentul anilor ’60, îl vedem la lucru pe Strehler ne strecurăm la Théâtre du Soleil, în nesfârşita căutare alchimică sub ochiul de maestru al lui Ariane Mnouchkine, şi îl vedem pe Peter Brook pregătind de acum celebra versiune a Mahabharatei, după care mergem la Teatrul Garonne, unde Kantor repetă “Astăzi e aniversarea mea”, ultimul spectacol pe care l-a montat. Şi, tot aşa, ajungem şi la Cluj, în inima experimentului iniţiat de Andrei Şerban sau în rafinata căutare a lui Tompa Gabor. Mergem la Craiova să-l vedem în laboratorul de creaţie pe Sivliu Purcărete etc.etc. Şi parcurgem, pagină cu pagină, un îndreptar al “inginerilor imaginaţiei”. Astfel îşi definea actorul Louis Jouvet meseria la 1941. Oare am greşi dacă am considera-o o posibilă definiţie pentru toţi oamenii de teatru?

Lecţia de privit

Volumul conceput de George Banu, un amestec care păstrează nealterată autenticitatea mărturiei, proiectându-te direct în lungul sau scurtul drum al spectacolului către scenă, este el însuşi un experiment, un îndreptar care neagă cursiv, firesc, simplista şi amatoriceasca definiţie a repetiţiei ca mijloc. Dimpotrivă, repetiţia este o artă, procesul creator prin excelenţă, taina fondatoare a altei taine, înţelegem din iniţierea la care ne supune cartea, deschizându-ne ochii. Este ca o plonjare într-un corp, în viaţa lui intimă, numai parţial explicabilă, ca o alunecare într-un corp care, privit dinăuntrul lui, este infinit, o alcătuire de elemente vii, pulsânde, mereu în mişcare, de o frumuseţe care nu se vede dacă priveşti corpul din exterior. Aflat în interiorul trupului, descoperi un mecanism şi ceva în plus. Tot aşa, aflat în spaţiul de repetiţie, descoperi un mecanism şi încă ceva. Acest rest, care se naşte în sala de repetiţie şi renaşte în fiecare reprezentaţie a spectacolului, se vede şi nu prea din public. Pătrunzând în interiorul teatrului, părăsind locul de spectator din sală, dobândim altă privire. Şi, se ştie, frumuseţea e-n ochii privitorului… În cartea lui George Banu, aura de mister a teatrului nu păleşte, căci autorul nu face o disecţie pe un corp inert. Ci o plonjare într-un trup viu, deschis, liber, altfel pentru fiecare ochi.

Teatrul este, de când lumea, altfel pentru fiecare ochi din culise sau din sală. Iar lecţia de privit pe care ne-o dă aceast volum, deloc didactic, deloc greoi, deloc monoton, este, în definitiv, un exerciţiu de iniţiere şi de luciditate.

“Repetiţiile şi teatrul reînnoit. Secolul regiei”, volum conceput şi realizat de George Banu, coord. Alina Mazilu, trad. Mirella Nedelcu-Patureau, Editura Nemira, 2009

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.