57 de idei răzleţe despre teatrul lui Bob Wilson, adunate pe marginea repetiţiilor la „Rinocerii”

Crista Bilciu

Regizoarea Crista Bilciu a participat la repetițiile pentru spectacolul „Rinocerii”, după Eugène Ionesco, în regia lui Robert Wilson, la Teatrul Național din Craiova. Revista Yorick vă prezintă în exclusivitate fragmente din jurnalul de repetiții rezultat în urma acestei experiențe.

A. TEATRUL FORMAL

1. Teatrul (așa cum îl știm noi) e o minciună, deci nimic de pe scenă nu trebuie să fie realist (el spune „naturalist”). Teatrul formei se bazează pe adevăr, teatrul naturalist se bazează pe minciună. Bob urăște teatrul naturalist. În teatrul formei, actorul știe că joacă, tu știi că el joacă – şi atunci devine credibil – în timp ce actorii naturaliști sunt artificiali. Dacă tu știi că ceea ce faci este artificial, poți fi sincer în legătură cu asta.
2. Imaginea și vorbele nu trebuie corelate. Ca și cum ai asculta o piesă de teatru radiofonic și ai vedea un film mut, în paralel. Relația dintre ele e întâmplătoare. De altfel, s-a lucrat în două etape: Stage A, în ianuare, când s-a plasat mișcarea. Stage B în iunie, când s-a plasat textul. În mod ironic, în teatrul lui Bob, unde toate elementele (decor, sunet, actorie, proiecţii video) se creează în paralel, mișcarea și textul sunt complet separate.
3. Niciodată nu vei vedea la Bob relaţii naturaliste între actori, ei nu se privesc atunci când vorbesc etc. El numeşte asta „teatru de tip ping-pong”. Şi îl urăşte.
4. Toți actorii poartă lavaliere, Bob spune că asta e pentru ca totul să fie și mai artificial.
5. Actorii primesc mereu indicaţia: „Spune povestea ca și cum ai spune-o unui copil.” Tot ce e îngrozitor trebuie dublat de râs.
6. Ceea ce se întâmplă pe scenă nu trebuie să ilustreze textul dramaturgului, ar fi redundant. Nici actorii nu trebuie să-și coloreze vocea cu emoții, toate acestea există deja în cuvânt.
7. Întradevăr, acesta e un stil de teatru în care toate elementele sunt în mod egal importante: lumina, fiecare obiect de pe scenă, toate sunt egale cu actorii. Totul este o entitate.

B. LUMINA

8. Legea numărul unu a teatrului lui Bob Wilson: TOTUL ÎNCEPE CU LUMINA.
9. Spre deosebire de alţi regizori care pun lumini pe scenă, Bob pune şi umbre și penumbre. Lucrurile apar și dispar în chip magic, cu ajutorul luminilor.
10. Primul lucru pe care l-a făcut Bob Wilson când a ajuns în teatrul din Craiova a fost să monteze luminile, abia apoi a făcut castingul, în lumina lui.
11. Bob pur și simplu pictează peste decor și actori cu lumina. Vede și corectează nuanțe de lumină pe care 90% dintre ceilalţi oameni nici nu le disting.
12. Fețele actorilor sunt mereu grimate cu alb și poartă mănuși albe, pentru a prinde mai bine lumina. Nu se repetă fără asta.
13. Până când nu sunt gata costumele, actorii trebuie să poarte la repetiții o bucată mare din materialul costumului prinsă cu ace de siguranță de costumul de repetiții, pentru ca Bob să vadă cum cade lumina pe materialul original, și nu pe altul asemănător.
14. Toate elementele de pe scenă de la „Rinocerii”: decor, costume, fețe – sunt albe, negre sau gri, cu buline sau dungi. Numai părul colorat al actorilor adaugă câte o pată de culoare. Și, evident, luminile colorează totul. Dar dramaturgul îmi explică: alte spectacole ale lui sunt pline de culoare
15. Nu există spectacol de Bob Wilson fără cicloramă. Ea nu participă numai prin imagini statice şi proiecţii video, dar e şi o sursă de lumină şi de culoare.

C. ACTORII

6. La prima vedere, actorul lui Bob Wilson este o marionetă.
7. Bob spune că în acest gen de teatru trebuie să repeți mereu aceleași mișcări, să le reiei mereu. Cu cât mai mult o faci, cu atât devii mai liber în interior. Nici un director nu îți poate spune cum să simți spațiul, asta face pe fiecare actor special. Nici un director nu îți poate spune ce să simți. Oricum nu poți simți ceea ce simte regizorul respectiv. Înveți, tehnic, forma, dar mișcarea, forma nu sunt importante. Ceea ce simți este important. „În 45 de ani nu i-am spus nimănui ce să simtă. Primești o formă, o înveți și apoi umpli tu forma. DAR MAI ÎNTÂI TREBUIE SĂ ÎNVEȚI TEHNIC FORMA.”
8. Un actor poate intra pe scenă și schimba spațiul cu prezența lui sau prezența lui poate preexista pe scenă înaintea intrării lui. La fel, un actor poate ieși de pe scenă și își poate lua și prezența – sau o poate lăsa acolo.
9. Bob Wilson către actori: „Hate the audience and the audience will love you”.
10. Bob spune că în teatru cel mai important lucru este felul în care asculți: asculți nu cu urechea, ci cu trupul, ca animalele. Dacă asculți cu urechea, corpul e mort.
11. Al doilea lucru important în teatru e să te distrezi, spune Bob.
12. Actorul trebuie să asculte liniștea. Dacă asculți liniștea înainte de a vorbi și abia apoi începi să vorbești, sunetul e continuu.
13. Lucrul cu Bob are și o parte incipientă de improvizație: actorii pot propune mișcări personalizate, dar pe urmă lucrurile sunt fixate, cronometrate, executate milimetric. În final, totul are precizia unui mecanism de ceas. Exemplul lui preferat e Charlie Chaplin, care trăgea 250 de duble la o singură secvență, până când mișcarea devenea mecanică, iar actorul liber.
14. Actorul se uită mereu în față, în sus, într-un singur punct fix, în direcția din care vine lumina. Niciodată nu se uită la persoana cu care vorbește sau vreun alt mod de manifestare naturalist. Fiecare mișcare sau privire are o semnificație, este numerotată și cronometrată. Actorul trebuie să vorbească cu privirea, dar trebuie să i se adreseze unui singur om din public. Numai așa ajunge la toți. Privirea actorilor e mereu scoasă în evidenţă prin machiaj şi gene false.
15. Într-un teatru al formelor, silueta este cea mai importantă: brațele ținute la distanță, cel din spate mai sus, cel din față mai jos. Totul e arhitectură. Când se schimbă centrul de greutate, se schimbă și mâinile (cea de sus coboară, cea de jos urcă). Fiecare gest trebuie conectat la centru. Degetele sunt mereu ușor răsfirate. Corpul e orientat la 45%, umerii sunt paraleli cu oglinda scenei numai în situații speciale.
16. În jurul siluetelor actorilor trebuie să existe mereu spațiu, ei nu trebuie să se acopere unul pe celălalt.

D.MIȘCAREA

7. Bob: „E mai ușor să sari și să te agiți pe scenă decât să stai nemișcat 10 minute.”
8. Teatrul lui Bob este dans și totul e cronometrat precis, la fel ca în numerele lui Charlie Chaplin și Buster Keaton. Nimeni nu se mișcă naturalist. Pe fiecare mișcare sunt mai multe semnale de lumină și sunet, care nu ar funcţiona dacă actorul s-ar abate fie şi un centimetru de la semn.
9. Pe scenă, actorii se deplasează folosind IZOMETRIA, ca și cum ar merge sub apă: nu lent, ci ca și cum ar exista mereu o forță care li se opune și gestul capătă greutate.
10. Actorul trebuie să păstreze mereu tensiunea, să fie ca un arc întins. Astfel, nu vezi când începe și se termină mișcarea și nu știi ce urmează să facă actorul în continuare. Bob zice că e ca atunci când aștepți pâinea prăjită să sară afară din toaster. O indicație pe care o dă des la repetiții: „Don’t lose the tension!”.
11. Bob zice că nu există liniște. Nu există nici nemișcare. Mișcarea continuă, linia continuă, nu există cu adevărat oprire.
12. Actorul nu trebuie să se miște în gând înainte de a executa mișcarea! Spectatorul nu trebuie să vadă când începe actorul și când se oprește.
13. Actorii se deplasează pe scenă numai în linie dreaptă.
14. Actorul trebuie să fie mereu conștient de spațiul dinaintea lui și de spațiul dinapoia lui. Asta îi dă forță pe scenă. Uneori, actorii se concentrează la public și uită de spațiul dinapoia lor.
15. Fiecare mișcare pe scenă e desfăcută: întinzi mâna, te oprești aproape de obiect, răsfiri degetele, apuci obiectul, retragi mâna. Nimic nu trebuie să fie naturalist.
16. Fiecare gest mic al actorilor trebuie făcut mare și curat, decupat. Gestul trebuie lăsat să se imprime în spațiu, trebuie să umple scena.

E. REPETIȚII

7. Bob Wilson nu construiește nimic fără armata lui de specialiști-creatori: light-designer, sunet, muzician, videoproiecții, stage-manager, în total peste zece oameni care stau la trei rânduri în spatele lui Bob, înarmați cu laptopuri și fac totul instantaneu (lui Bob nu îi place să vadă laptopuri lângă el). Imediat în spatele lui Bob stă dramaturgul (cel care nu scrie textul, ci îl adaptează şi îl ține mereu la curent pe Bob cu ce se întâmplă în scena construită). Pe scaunele de lângă Bob stau regizorul asociat și asistentul de regie, care servește și ca traducător/intermediar între Bob și actori.
8. Absolut nimic nu se face pe scenă fără comanda stage-managerului: nu numai tot departamentul tehnic, dar și intrarea actorilor e controlată de acesta, înarmat cu un cronometru și căști cu microfon prin care comunică cu toate departamentele.
9. Lui Bob îi place să urce pe scenă și să interpreteze, pe rând, coregrafia fiecărui rol. Totul este filmat, iar regizorul secund și asistentul își iau notițe. După repetiție, fiecare mișcare a lui Bob este numerotată și se tipăresc liste cu numere, pe care actorii trebuie să le învețe pe a doua zi. Exemplu: 1. Intră; 2. Ridică mâna dreaptă; 3. Zâmbește etc. A doua zi dimineață, regizorul asociat repetă cu actorii, dar în loc de numere se folosesc sunete (bătaie, clopoţel), iar actorii trebuie să numere în gând. Când vine Bob, se merge mai departe, nu va revedea scena decât în stage B, atunci când se plasează textul.
10. Bob își face singur decorul și luminile.
11. Toate elementele de decor au fost făcute pe scenă instantaneu, de culoarea și la scara necesară. Spre deosebire de alți regizori, Bob nu poate repeta și fără. La Bob decor marcat înseamnă aceeași mărime, aceeași culoare, diferența e doar de material sau de rezistență. Bob nu are nevoie de machetă, spune că cel mai bine lucrează atunci când lucrează spontan. În general, folosește stinghii de lemn și sfori pentru a crea direct pe scenă forma geometrică necesară. Totul devine instantaneu alb, împachetat în coli de hârtie – sau negru, lipit cu bandă adezivă. Toţi oamenii din sala de repetiţii sunt mobilizaţi să urce pe scenă şi să modifice decorul marcat la mărimea sau culoarea dorită.
12. Bob comunică prin desene cu scenograful asociat și cu actorii. De altfel, nu prea îi place să vadă oameni scriind în jurul lui, asistentul și regizorul asociat au învățat să noteze prin semne. Dramaturgul îmi explică: He is a very visual artist.
13. Decorul marcat cu stinghii și sfoară este înlocuit până a doua zi cu un decor funcțional, tot provizoriu, până când e gata cel adevărat.
14. Bob nu revine la ce a construit o dată decât după avanpremiere. Primul lucru pe care l-a spus când a început prima repetiție: „Cortina se ridică în 10 secunde.” Nu a mai revenit asupra informației, ea a fost notată și aplicată. Mereu spune echipei: Data viitoare când vom mai face asta, va fi cu spectatorii în sală.
15. La repetițiile cu Bob Wilson actorii pot sta pe scenă chiar și 12 ore, nemișcați.
16. Actorii sunt încurajați să își ia notițe după fiecare repetiție. Lui Bob nu numai că nu-i place să repete, dar totul trebuie corectat și aplicat instantaneu.
17. Deși nu cunoaște limba, Bob lucrează textul actorilor fără traducători, îl tratează ca pe muzică și e preocupat de ritm. Când vrea să-i sugereze actorului cum să pronunțe, improvizează sunete fără noimă, muzicale, ca o sesiune de jazz.
18. La un spectacol de Bob Wilson, TOTUL: muzica, luminile, proiecțiile, decorul, actoria se construiesc toate deodată şi se stabilesc odată pentru totdeauna. Totul e în regim de spectacol. La alți regizori se gîndește dinainte decorul, se lecturează textul, se trece la mișcare în decor marcat, în ultima etapă se adaugă decorul (la unii regizori decorul e pe scenă dinaintea lecturii), apoi, în ultimele 2-3 zile se pun luminile.
19. Muzicianul propune el muzica, specialistul video propune imaginile din fundal, iar răspunsurile lui Bob sunt seci: „No… no… no… Yes, now you are in the right direction.” Lui Bob nu-i plac explicațiile în plus.
20. Lui Bob îi place să înregistreze cu vocea lui toate sunetele de care are nevoie: răget de rinocer, râs, înghițit, plâns – e foarte bun la imitat sunete.
21. Nu numai după fiecare repetiție, dar în fiecare moment în care se reglează ceva la lumini sau la sunet, Bob trimite regizorul asociat pe scenă ca să le amintească actorilor observațiile lui.
22. O zi normală de repetiții începe în mod oficial de la ora 11.00 și ține până la 22:30, cu o pauză de masă de o oră de la ora 14.00. De fapt, machiajul actorilor începe de la 9.00, pauza de masă se înjumătățește uneori și în majoritatea zilelor încă repetam la ora 23.00.
23. După repetiții, Bob ține întotdeauna un speech. Apoi echipa tehnică face o ședință la care stabilește ce trebuie rezolvat pe a doua zi.

F. BOB WILSON

4. La repetiții îi place ca toată lumea să-i spună Bob. Deşi nu e uşor de abordat.
5. Bob urăşte computerele. Nu cumva să foloseşti tehnologia în jurul lui. Masa tehnicienilor e pusă cu trei rânduri mai în spate.
6. Uneori, după repetiții, Bob ia microfonul și face numere de stand up, cu umor texan. Poveştile amuzante sunt mereu din viaţa lui şi sunt pline e tâlc.
7. Înainte de fiecare avanpremieră, Bob are grijă să le spună spectatorilor că pot râde. El crede că, pentru a avea success, spectatorul trebuie să știe dinainte că e comedie.