În primul an al directoratului lui Christophe Slagmuylder, în programul festivalului Wiener Festwochen, ce are loc între 10 mai și 16 iunie, se regăsesc o sumedenie de nume renumite precum Angélica Liddell, Tiago Rodrigues, Milo Rau, Romeo Castellucci, Krystian Lupa. „Lucrările acestor artiști europeni se ocupă cu populismul care domină în mare parte continentul. Fie că fac referință la literatura occidentală sau la tragediile grecești, operele lor pun sub semnul întrebării conformismul și cenzura, creând astfel o legătură între trecut și prezent”, se specifică în caietul program.
Angélica Liddell este cunoscută pentru temele sale incomode și expresia radicală a spectacolelor sale, dar mai ales pentru limbajul ei pasionat și extravagant. Noua sa producție, The Scarlet Letter, are la bază celebrul roman omonim (Litera stacojie) al lui Nathaniel Hawthorne. Situat în Boston-ul puritan din secolul al XVII-lea, lucrarea redă povestea lui Hester Prynne, care, în urma unui adulter, dă naștere unui fetițe. Pentru refuzul de a-l numi pe tatăl copilului este forțată să poarte litera stacojie „A”, de la Adulterul comis. Un simbol al păcatului și o emblemă a rușinii.
Liddell plasează suferința femeii în prim-plan, poziționându-se împotriva lumii dominate de bărbați. Opt reprezentanți ai sexului masculin roiesc în jurul ei în decorul roșu ca sângele. De sub mantiile lor negre cu capișoane țuguiate li se întrezăresc penisurile. În curând își vor lepăda robele. Cu corpurile lor goale alcătuiesc diverse formațiuni. Fac și demonstrații de forță, rotind într-o coregrafie desăvârșită câteva mese. Şi totuși, nu par deloc interesați de Liddell. Îmbrăcată într-o rochie puritană de crinolină neagră, ea își strigă cu voce tare suferința. Un al nouălea bărbat, de asemenea gol, și de culoare, o urmează în tăcere pe tot parcursul celor două ore cât durează spectacolul. Protagonista îl iubește însă numai pe Arthur, cel care în romanul lui Hawthorne este tatăl copilului său. Arthur al lui Liddell este îmbrăcat în roșu, iar peste față poartă un voal de aceeași culoare. Din când în când i se adresează lui Liddell în limba italiană.
Toate aceste apariții contribuie la atmosfera misterioasă. Spectacolul este unul plin de imagini minunate, picturale, scăldate într-o muzică perfect aleasă. Liddell dă dovadă de umor, combinând cântecele sacre ale lui Jean-Baptiste Lully, precum „Marș pentru ceremonia turcilor”, cu hit-ul „Dragostea din tei” al formației de muzică pop O-Zone. Una dintre scenele puternice, chiar șocante, ale spectacolului este cea în care artista înscenează o „împărtășanie”. Căzută în genunchi, Liddell privește rând pe rând penisul fiecăruia dintre cei opt bărbați ce defilează prin fața ei ca într-o paradă falică. Unul dintre aceștia își introduce degetul în vaginul ei. Ea sărută penisul ultimului bărbat. „Corpul meu este protestul meu împotriva societății” – așa se prezintă Liddell în programul festivalului.
Tulburătoare este și tirada ei misogină la adresa femeilor trecute de patruzeci de ani. Vorbele despre declinul lor fizic, retragerea acestora în inacceptabilitate și malignitate se revarsă ca o cascadă iritând publicul. Liddell se opune unei pudibonderii pe care o vede reconstruindu-se din fenomenul #MeToo. Dramaturgia spectacolului este completată cu citate din Jean-Paul Sartre, Jacques Derrida și Michel Foucault. Este un strigăt al artei împotriva dominației rațiunii, pentru a promova dragostea fără bariere.
Spectacolul care a început cu Adam și Eva la mormântul lui Hawthorne se încheie cu o imagine din pictura „Amor învingător” a lui Caravaggio. În cea mai recentă producție a sa, Liddell pune la îndoială nu numai mentalitatea feministă a zilelor noastre, ci și corectitudinea morală. Este forma de rebeliune a artistei spaniole născute în 1966 în fața unei lumi închistate în tradiții și tabu-uri. Liddell extinde litera stacojie a lui Hawthorne de la „A” pentru „Adulter” la „Artist” și „Artă”. Spectacolul devine astfel o pledoarie pentru libertatea artei ca luptă împotriva oricărei forme de puritanism și corectitudine normativă.
Print