E târziu, oaspeţii sunt obosiţi, zilele de petrecere şi-au pierdut şirul, e cazul să mergem acasă. E ceasul al 12-lea, din a 12-a noapte. Aşa că mai e timp de un ultim joc – cel de-a dragostea, de-a îndrăgosteala, de-a îndrăgostiţii. Indiferent de gen, persoanjele sunt invitate să intre în scenă şi să iubească. Poate cel mai evaziv text shakespearian, cel mai permisiv totodată, care lasă loc imaginaţiei să se desfăşoare şi invenţiilor să ne spună povestea – aşa încâlcită şi mozaicată cum a fost scrisă de Will.
“A douăsprezecea noapte” nu e deloc un text cuminte. Are atâte personaje care se încurcă şi descurcă, ritm când de comedie, când de dramă, farse, qui-pro-quouri, travesti, toate gata să fie dozate în cantităţile optime pentru a spune povestea acestui final de pomină, încununat cu trei nunţi şi o singurătate. Când montezi această piesă, ai voie, mai mult decât la oricare alta, să nu fii cuminte. Odată ce găseşti un fir roşu care să lege şi să delimiteze situaţia, poţi să fii cel mai poznaş copil mare şi să te joci pe rând toate jocurile preferate. Alexandru Mâzgăreanu a fost prea conştiincios atunci când a montat “A douăsprezecea noapte” la Teatrul “Regina Maria” din Oradea. A găsit o jucărie frumoasă, muzica, i-a plăcut, dar s-a lăsat într-atât de fermecat de sunetul ei, încât nu a mai avut ochi şi pentru celelalte articole de pe rafturile magazinului cu jucării. Muzica rock cântată live de orchestra din spatele scenei este coloana vertebrală a spectacolului. Pe umerii acestui artificiu de efect se sprijină toată structura. Îndrăzneţ şi perfect în acord cu timpul prezent. Dar insuficient pentru a susţine trei ore de spectacol în care multe personaje construiesc o poveste complicată. Simt lipsa unui cadru ferm în care ele să graviteze, în acordurile atât de percutante ale chitării electrice.
Timpul şi spaţiul nu sunt definite clar nici prin decorul funcţional şi frumos din punct de vedere estetic al Soranei Ţopa, nici prin costumele realizate de Alexandra Boerescu, iar mie ca spectator mi se cere să vin de acasă cu multe din piesele puzzle-ului. Povestea în sine e spusă coerent, cuminte, pe înţelesul tuturor, dar prea puţin motivată pentru a crede în ea până la capăt. Schimbările de atitudine din textul lui Shakespeare sunt atât de bruşte, încât e nevoie de susţinere regizorală pentru ca ele să aibă sens în afara unei convenţii pe care o acceptăm pentru simplul motiv că suntem la teatru şi totul este permis. Altfel, de ce s-ar îndrăgosti Orsino şi Olivia la secundă şi de ce ura se transformă în iubire de la o replică la alta? Pentru că aşa a scris autorul. Bine, dar de ce?
Opţiunea cea mai interesantă a fost distribuirea Ioanei Dragoş Gajdo în rolul lui Malvolio. Am aşteptat cu sufletul la gură ca acest personaj să se dezvolte altfel decât în limitele impuse de text. Speram ca la final să îşi devoaleze adevărata identitate şi astfel să aducă un plus de nuanţe, pe lângă comicul spumos pe care l-a construit până atunci. Nu s-a întâmplat nimic din ce am fost momită să cred. Malvolio e femeie pentru că e haios să fie aşa. Nu m-a deranjat, m-au amuzat accentul şi replicile mitraliate în limba maghiară, caricatura este una reuşită, interpretarea are multă energie, umor, carismă, dar, totuşi, rămâne întrebarea: de ce?
Un personaj cu un parcurs mai nuanţat, căruia regizorul i-a găsit cea mai pertinentă motivaţie este Orsino. E melancolic, trist, patetic şi bea din singurătate. O iubeşte pe Olivia pentru că ea e singura femeie pe care o cunoaşte. Ar iubi-o pe oricare alta, pentru că, aşa cum e construit în acest spectacol, are nevoie doar de puţină afecţiune. De grijă, atenţie şi un suflet care să îi fie aproape. E atât de singur, încât caută orice urmă de tandreţe. Richard Balint joacă asumat toate faţetele acestui duce prea orgolios pentru a-şi admite lui însuşi cât de al nimănui este şi trece cu mult şarm de la descumpănirea îndrăgostitului bahic, la emoţia din final, când primeşte cu demnitate şi bucurie reţinută fericirea pe care o căuta.
Un al treilea personaj construit cu mai mult curaj este Feste, interpretat de Dan Rădulescu. Cântă live, comentează prin muzică acţiunea, iar când face parte din ea, are degajarea şi bonomia celui care nu are nimic de pierdut. Obraznic, sigur pe el, ironic, inteligent şi nepăsător, se amuză de tot şi intră în toate jocurile de dragul jocului. E singurul personaj căruia i s-a permis luxul de a nu fi clasic. Împreună cu formaţia care îl acompaniază pe muzica semnată de Alexandru Suciu, e cel mai viu element al spectacolului.
Celelalte personaje sunt alcătuite, parcă, din aceiaşi plămadă, dar nu din cea care sunt făcute visele. Sunt perfect în acord cu textul, egale cu ele însele, dar prea aşezate la locul lor, bine ştiut dinainte. Viola – Anda Tămăşanu joacă atent piedicile impuse de travesti şi emoţia celei care iubeşte fără speranţa de a fi iubită, Olivia – Mihaela Gherdan trece cu naturaleţe de la intransigenţa unei inimi îngheţate la pasiunea îndrăgostitei la prima vedere, Sir Toby – Sebastian Lupu, Sir Andrew – Pavel Sîrghi, Fabian – Adrian Locovei şi Maria – Lucia Rogoz sunt un cvartet comic bine acordat, în care fiecare personalitate e pusă în valoare just, iar Sebastian – Răzvan Vicoveanu şi Antonio – Sorin Ionescu sunt aşa cum orice cititor şi-i poate închipui citind piesa.
A douăsprezecea noapte se consumă, petrecerea se termină cuminte, muzica scade, cortina cade lent, dar târgul nu s-a spart. O montare respectuoasă, fidelă faţă de autor, căreia îi lipseşte, totuşi, încrederea în forţele proprii. Ceva mai mult curaj, un strop de neobrăzare şi încă ceva în plus pentru ca toate ingredientele să aibă acea savoare de haute cuisine. Altfel, o noapte ca toate celelalte, a douăsprezecea la număr, calmă, cu lună plină şi bucuria de a vedea o poveste despre dragoste, despre îndrăgosteala, despre îndrăgostiţi.
Print