A FI Dan Condurache

Actorilor li se alătură de multe ori atribute şi titluri şi epitete şi un alai de vorbe meşteşugite încearcă să le descrie cât mai originalo-iscusit izbânzile artistice. Comparaţiile şi alegoriile sunt la ele acasă atunci când vorbim despre actorul-mag sau actriţa-vulcan. Cu cât mai spectaculoasă descrierea găsită, cu atât mai mare efectul. Şi e foarte bine că există astfel de jocuri de cuvinte, unele mai inspirate, altele mai convenţionale, care să surprindă pe un colţ de hârtie sau în câţiva megabiţi magia unei arte care nu se prea lasă nici povestită, nici fixată. Dar ce te faci atunci când actorul despre care vorbeşti nu se lasă el însuşi nici povestit, nici cunoscut pe de-a-ntregul, te surprinde radical de la un rol la altul, dă cu percepţia ta de pereţi, îşi schimbă centrul de greutate cu o fluenţă ludică rară şi simţi că îţi scapă printre degete ori de câte ori vrei să îi atribui un cuvânt emblematic alături de nume.

Aşa că e inutil să caut în lada de cuvinte meşteşugite. O pun deoparte şi deschid o cutiuţă în care se ţin puţinele cuvinte îndrăzneţe pe care îţi e frică să le foloseşti când vorbeşti despre artişti pe care îi respecţi. Prind cu grijă în două degete un cuvânt din cutiuţă şi îl pun în pagină: Dan Condurache este un actor-spiriduş. Şi nu mă refer la spiriduşii cu cizme cu vârf încovoiat, îmbrăcaţi în verde şi roşu pe care îi ştim din poveştile de la Polul Nord. Nu, nu. E vorba despre spiriduşii antici, geniile casei, aflaţi la intersecţia firii uamne cu cea sălbatică şi cea supranaturală. Dan Condurache face parte din familia lui Puck şi a lui Ariel.

Aproape volatil pe scenă, cu un neastâmpăr ca al unui copil isteţ care îşi găseşte de joacă din orice, cu o nelinişte soră cu tristeţea şi o putere de a se îndoi pe care doar actorii cu „A” mare le posedă, aflat într-o căutare continuă şi viguroasă, Dan Condurache joacă în stilul smuls. Nu te menajează nici pe tine în sală şi nici pe sine pe scenă. Găseşte filonul profund dramatic în dramă, chiar şi în cea mai simplă comedie, şi îl scoate la suprafaţă chiar şi preţ de câteva clipe. Este autentic în expresie tocmai pentru că ştie să pună în valoare contrastele şi are o libertate fantastică de a fi el însuşi pe scenă.

În cariera sa bogată şi consistentă, atât în teatru, cât şi în film, există câteva repere incontestabile care îi fixează profilul artistic. Woland din „Maestrul şi Margareta” a devenit datorită lui un rol aproape la fel de mitic precum personajul însuşi. Interpretarea sa este, poate, bijuteria coroanei anilor de glorie ai Teatrului Mic. Iar în acea coroană există nestemate precum Richard III al lui Ştefan Iordache sau Ersilia Drei a Valeriei Seciu. Iar Woland nu e orice personaj. Doar un spiriduş l-ar fi putut prinde pe dracul de coadă. Iar amintirea colectivă povesteşte nu doar despre o fascinaţie a prezenţei, ci despre o voce stranie care a rămas în timpanele martorilor şi se propagă, parcă, către receptorii de astăzi ai amintirilor ne-estompate de aproape 40 de ani. Şi cu atât mai puternică este impresia acestei legende autentice, cu cât, imediat după ce povestitorul intrat parcă în transă iese de sub vraja amintirii lui Woland, rosteşte în secunda următoare numele lui Goetz din „Diavolul şi Bunul Dumnezeu”, rol venit la doar un an distanţă. Aceste două nume aflate la antipozii eroismului, dar având aceeaşi forţă creatoare şi cerând la fel de mult de la interpretul lor sunt pilonii teatrali pe care s-a construit o carieră sculptată în granit.

În film reperele sunt, parcă, şi mai multe; câteva secvenţe şi imagini se aliniază asemenea cadrelor pe peliculă şi alcătuiesc filmul performanței unui actor român de a juca hollywoodian fără, poate, ca măcar să o ştie. „La capătul liniei” şi o pereche de ochelari de soare deasupra unui zâmbet spart, „Moara lui Călifar” şi un chip de bărbat neras care priveşte mut, „Drumul câinilor” şi un fiu care albeşte sub ochii noştri, „Dacă bobul nu moare” şi ochii injectaţi ai unui tată care ia cea mai grea decizie posibilă, „Blu” şi o şapcă purtată de un soţ ironic şi pitoresc, „De ce eu?” şi vorbele şuierate ale unui şef de şefi care ameninţă cu blândeţe. Iar acestea sunt doar reperele mele. Pentru că din filmografia de peste 70 de titluri a lui Dan Condurache ai de unde alege.

Dan Condurache nu este un actor căruia să îi placă să se povestească pe sine. O face prin rolurile sale. Este un timid bine camuflat în spatele unui umor sănătos, al unei inteligenţe brici şi o cultură generală stârnită de curiozitate netrucată. Cei care îl cunosc se pot considera norocoşi. Iar spectatorii se pot lăsa copleşiţi de o prezenţă scenică de neîmblânzit; o sălbăticie feroce care muşcă din rol şi din parteneri, dar care atunci când îşi găseşte echilibrul şi liniştea face minuni precum sfinţii zugrăviţi în biserici. Cel mai recent rol al său din „Randez-vous pe lună” conţine un astfel de monolog-minune.

Un actor-spiriduş nu are nevoie de atâtea cuvinte. El este pur şi simplu. Iar Dan Condurache conţine incredibil de plenar această condiţie artistică pe care şi-o asumă cu toată credinţa şi chinul şi frumuseţea sa – aceea de a fi.

Print

4 Comentarii

  1. oana pellea 13/02/2018
  2. Richard Bovnoczki 13/02/2018
  3. Vasiescu Ioana 14/02/2018
  4. Filip CRISAN 22/02/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.