cmf
bn
lolJ
u?
hw
omfg omfg
jj J)))))
rofl
bbl
pwp
Limbaj esenţializat, spuma chintesenţei comunicării. Litere trunchiate într-o cacofonie greu inteligibilă pentru cei care încă mai ştiu cum să ţină un stilou în mână. Pe cât de eliptică este forma, pe atât de vidat de sensuri este şi fondul. Nimicuri, pălăvrăgeală şi o apatie ascunsă în spatele unui reply. „Seen” şi „Like” şi abia atunci sângele începe să fie pompat mai cu vlagă. Altfel doar scrollezi imun la poze cu pisicuţe şi video-uri cu Ice bucket challenge. Prăpastia dintre generaţii pare să fi depăşit pragul sintagmei plicticoase. Prăpastia s-a transformat într-o insulă aridă pe care adolescenţii trăiesc abulici cu capul cocoşat aplecat într-un ecran, iar părinţii sunt daţi pe silent într-o mare de nepăsare. Crizele adolescentine nu mai presupun atâta revoltă şi acte de bravură. Se rezumă la o pereche de căşti pe urechi sau una de ochelari VR. Shut down total şi ceva ce seamănă a depresie timpurie. Un dezinteres pentru mai orice şi o anarhie tăcută dusă cu degetele pe o tastatură virtuală, cu jumătăţi de cuvinte şi simboluri random. Ochi trişti şi goi care privesc ameninţător o societate pe care nu ştiu de ce o condamnă, dar pe care o dispreţuiesc şi pentru care se consideră veşnic misfit. Sloganul „Don’t grow up it’s a trap” comite mutaţii şi ne livrează o armată de tineri adulţi infantili care sunt mai descurcăreţi în „Second life” decât puşi în situaţia de a găsi o adresă fără GPS:
Spectacolul „iHamlet” încearcă să ne facă să plonjăm în universul gălăgios şi grăbit al unui adolescent care se confruntă cu divorţul părinţilor în timp ce filosofează, profund crede el, despre simultaneitatea acţiunilor pe pământ şi despre posibilitatea de a muri ca salvare absolută şi unică. Parţial reuşeşte să îţi creeze sentimentul de a te afla în mintea grăbită a unui puşti pentru care toate problemele din jur sunt capitale şi fără scăpare. Această exacerbare a simţurilor, exagerarea reacţiilor la stimuli specifică vârstei incomode, zgomotul de fond care curge ca o coloană sonoră dată la volum maxim odată cu fotogramele care ţi se derulează în faţa ochilor obositor şi sâcâitor, toată atmosfera asta încărcată şi nedesluşită este foarte pregnant adusă pe scena Teatrului Excelsior. Regia Catincăi Drăgănescu, efectele video şi light design-ul realizate de Dan Basu şi sound designul semnat INTERIOR8 se armonizează pentru a crea o lume la propriu ieşită din matcă. Dincolo de aceste efecte spectaculare, însă, există povestea scrisă de Elise Wilk – nu foarte bine închegată, spusă într-un mozaic cronologic destul de greu de urmărit care speculează superficial legătura cu „Hamlet”-ul lui Shakespeare. Piesa putea foarte bine să se numească „iGigel” sau „iCostică”. Pretenţia de a fi un Hamlet contemporan este mult prea ridicată. Este povesta unui puşti oarecare pus în faţa realităţii divorţului părinţilor şi a primului eşec în dragoste. Totul într-un derizoriu propriu timpului nostru, în care adulterul şi violenţa afectivă sunt la ordinea zilei, iar introspecţia scoate la suprafaţă doar banalităţi.
Câştigul acestui spectacol este că vorbeşte pe limba tinerilor are nu mai au răbdare. Prind din zbor ideea şi îngurgitează imagini. Sunt mult mai puţin dispuşi să asculte şi să se emoţioneze. Iar goana de 75 de minute în care culorile şi sunetele nu îţi dau timp să îţi tragi sufletul, în care replicile curg în acelaşi ritm de bombardament, poate avea efectul unui 3D filmat la turaţie mărită. Miza nu este emoţia, nu este empatia; nu există relaţii între personaje, toată comunicarea se face printr-un ecran de proiecţie, iar un alter ego multiplicat e răspunzător de transmiterea mesajului, şi nu de trăirea sentimentelor. „iHamlet” este, într-adevăr o oglindă ţinută în faţa lumii de azi. Este oglindirea pe fast forward a vieţilor ciuntite de ore petrecute în virtual. Povestea, în schimb, spusă fără aceste artificii, nu ar avea niciun efect.
Iar pentru ca demersul acesta curajos de replicare a unui vibe mai degrabă decât nararea unei trame să poată fi consistent, Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vladimir Purdel şi Vlad Pavel trebuie să îşi acordeze interpretarea în aceeaşi cheie cu vria din jur. Îşi interpretează fiecare rolurile cu multă asumare, gândind ceea ce spun şi, în acelaşi timp, transmiţând singurele pâlpâiri de emoţie printre sunetele repetitive şi culorile încărcate. Adevărul lor, interpretarea sinceră, stau faţă în faţă cu artificialitatea lumii din care personajele sunt forţate să facă parte. Un contrast puternic şi bine susţinut de cei patru actori care dau coerenţă unui text nu foarte consistent.
„iHamlet” este unul dintre puţinele spectacole multimediale închegate şi coerente. În mod paradoxal, textul este veriga slabă, iar constructul tehnic din jurul său face să funcţioneze întregul ansamblu. Este destul de înfricoşător să îţi dai seama că felul nostru de a gândi şi a trăi nu este departe de haosul controlat de pe scenă. Nu ştiu cât de furmoşi şi liberi mai pot fi tinerii care trăiesc via smartphone. Derutantă şi alarmantă concluzie. Dar îmi pun căştile, dau volumul la maxim şi zâmbesc dând uşor din cap.
Punctart
iHamlet
Pe scenă: Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vlad Logigan/Vladimir Purdel, Vlad Pavel
Regia: Catinca Drăgănescu
Dramaturgia: Elise Wilk
Coregrafia şi mişcarea scenică: Simona Deaconescu
Scenografia şi costumele: Bogdan Costea
Video & Light Design: Dan Basu
Sound Design: INTERIOR8
Parteneri: Teatrul Excelsior, British Council, Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală.
Print