A fi sau a nu fi independent?

Lavinia Șerban, Teatrologie, Anul III, UNATC București

Proaspăt jucat la Assembly Roxy din Edinburgh în cadrul prestigiosului festival de teatru din ţara regelui Arthur, „Blind Hamlet” a fost primul spectacol străin cu care a debutat secţiunea de spectacole internaţionale la Undercloud, acel festival de teatru independent care de 7 ani încoace, la sfârşit de vară şi început de toamnă, când se numără bobocii, adună în curte la MŢR cele mai jucate şi cele mai discutate spectacole de teatru independent de peste an şi le împarte în sălile de spectacol: Studio Horea Berna (Sala Mare), Clubul Ţăranului (Sala Mică) pentru a le supune la vot: Ţară, ţărişoară care e cel mai bun spectacol independent din ţară? – Reprezentanţii breslei propuşi de organizatorii festivalului sunt patru: Sanda Manu, Ludmila Patlanjoglu, Irina Ionescu, Cristina Bazavan, George Ivaşcu.

Sub norii de sâmbătă seara şi în frunte cu membrii juriului, spectatorii au păşit în sală enigmatici şi cuminţi. S-au înscăunat confortabil, fiecare în locul său, garantat prin cumpărarea biletului sau prin binecuvântatele invitaţii, aşteptând ca orice spectator care se respectă şi ştie că la teatru nu se vorbeşte, ci se contemplă, să înceapă comedia. Nu mică le-a fost mirarea când de la o masă aşezată în stânga scenei se ridică un domn la vreo 35 de ani – despre care vom afla mai târziu că este stage managerul trupei de actori invitate şi se aproprie de mijlocul scenei cu un microfon într-o mână şi un reportofon în cealaltă. Aşază microfonul pe un trepied şi reportofonul lângă microfon. Apasă un buton. Vocea cu accent a unui bărbat începe o poveste: Cum m-am hotărât să scriu „Blind Hamlet”. Este vocea autorului, Nassim Soleimanpour, cel care a scris piesa „Blind Hamlet”. Provine dintr-o familie de artişti şi a devenit scriitor pentru că a orbit. Se pregătea să devină inginer când l-au chemat pentru a se înrola în armată. O intervenţie chirurgicală l-a scăpat de armată şi l-a uşurat de un simţ. E din Teheran şi a fost implicat în Războiul din Iran. Îşi aminteşte de ceea ce spune Borges: „Blindness is red and black”. Şi roagă publicul să simtă ei înşişi cum e să vezi roşu şi negru. Spectatorul ascultă şi îşi acoperă ochii cu mâinile. Vocea îşi aminteşte cum a început să citească Shakespeare înainte să orbească. Acum simte visceral replica lui Hamlet când o acuză pe regină de a-l fi ales pe frate după rege: „Eyes without feelings, feelings without sight”. Şi el a avut ochi şi nu a văzut. E autorul care îşi pune întrebări despre trăsăturile unui presupus public. Cum e spectatorul: zâmbeşte? E atent? În momentul acesta două reflectoare se revoltă şi lovesc în partea opusă scenei: publicul este luminat. Şi vocea se întreabă: oare ce crede publicul meu despre acest spectacol? Poate se întreabă unde sunt actorii, cine este regizorul. Un spectacol de teatru trebuie să aibă actori, nu? Trebuie să existe nişte oameni mari pe scenă, care să se joace în văzul tuturor. Să vină actorii! De la Pirandello la Nassim, a mai trecut un secol, rolurile s-au inversat. Autorul a pornit în căutarea personajelor lui. Din public, trei voluntari urcă pe scenă. Se începe un joc de improvizaţie, în care până la urmă se prind toţi cei trei – mai în glumă mai în serios, mai după posibilităţile de exprimare într-o altă limbă. Spectatorul rămas pe scaun mustăceşte prins cu musca pe căciulă: ce bine că nu a fost el asaltat!

Zâmbetele trec, amintirea rămâne. Lipseşte personajul din titlu – Hamlet cel Orb. Un spectacol fără cap şi fără coadă şi cu multe membre.

Duminică, aceeaşi secţiune, acelaşi festival, o altă ţară invitată: Franţa, cu un spectacol de dans, umbre şi lumini al companiei Bakhus, „A l`ombre de coré”, spectacol care în iulie anul curent figura în programul festivalului de la Avignon în secţiunea off-concurs. Doi dansatori – Mickaël Six (semnează coregrafia spectacolului şi este şi fondatorul companiei) şi Sami Loviat-Tapie – două corpuri, un perete alb în fundal, un proiector şi câteva reflectoare. Şi muzică bună: chill-out music amestecată cu puţin hip-hop. Restul e spectacol: cei doi dansatori stau cu spatele la public lunând poziţia unor yoghini. Muşchiul-trapez al fiecărui corp creează iluzia unui păianjen. Uşor, cei doi spidermen îmbracă haina corpului uman. Se mişcă în sincron. Şi pentru mai mult circ, intră în scenă proiectorul. Proiecţia dublează cele două corpuri. Doi dansatori devin patru. Două mâini în mişcare devin patru, amintind de Omul Vitruvian. Scena e de o lumină galbenă caldă, când de un albastru rece, când e uitată în întuneric, pentru a se ridica din clarobscur două forme care imperceptibil se transformă în corpuri umane. The show must go on. Şi publicul e în extaz.

„Blind Hamlet” şi „A l`ombre de coré” sunt două spectacole reprezentative pentru spaţiul independent în lume. Aşa sună prezentarea care a introdus în scenă cele două spectacole. Au avut reprezentaţii în cadrul unor festivaluri de teatru de referinţă – Edinburgh şi Avignon. Actors Touring Company („Blind Hamlet”) este una dintre cele mai cunoscute companii din Anglia care şi-a stabilit ca program punerea în scenă a creaţiilor dramatice contemporane.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar la noi spectacolele din spaţiul independent păstrează funcţiile chiar dacă ierarhia se mai clatină: actor, regizor, scenograf, coregraf, dansator, dramaturg. Şi textul – piesa de teatru, scheletul spectacolului, are un început, un mijloc şi un sfârşit. O poveste adică. Iar publicul rămâne cuminte în scaun (eventual exclamă când e mulţumit sau bodogăne dacă este deranjat), cu greu răspunde dacă îi este pus un reflector în faţă. Să însemne asta că spectatorul nostru e mai puţin înclinat către a experimenta noi forme şi combinaţii în teatru şi mai mult se bucură de poveste, de dialog, de acţiunile de pe scenă? La noi spaţiul independent înseamnă mai puţin teatru experimental şi mai mult entertainment?