S-a încheiat o nouă ediție a Galei Absolvenților Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București. Între 2 și 8 iunie au fost prezentate producțiile de la Master, iar între 18 și 29 iunie, cele de la Licență. Timp de douăsprezece zile, în această a doua etapă au fost arătate producțiile de la toate secțiile Facultății de Teatru – Actorie, Regie, Păpuși și Marionete, Scenografie, Coregrafie, Teatrologie – în cadrul unui festival organizat de studenții de la Master Teatrologie. În seara de 29 iunie toți absolvenții au plecat acasă cu o garoafă și o speranță… Iar câțiva dintre ei și cu un premiu – primele premii, care se doresc un mic pașaport în jungla lumii teatrale din România, prin care în fiecare an alți zeci de tineri proaspăt absolvenți își caută drumul (aproape șaizeci de actori și opt regizori numai la UNATC…). Pentru că așa e „sistemul”…
Alături de dramaturgul Valentin Nicolau și de regizorul Vlad Cristache, am făcut parte din juriul secțiunii „Regie”, în care au fost prezentate șase producții: „Lut” de Marijke Schermer, regia Irina Slate, „Râul” de Jez Butterworth, regia Alina Chiriac, „Numele”, de Jan Fosse, regia Mihai Alexandru Ion, „Marisol”, de Jose Rivera, regia Marina Hanganu, „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regia Ionuț Anghel și „Copilul îngropat”, de Sam Shepard, regia Teodora Petre. Poate că una dintre marile probleme ale învățământului artistic actual este scurtarea vertiginoasă a anilor de studiu – e greu ca în trei ani un tânăr să devină regizor… Pe de altă parte, ideile proaspete, alegerea textelor, descoperirea unor soluții chiar imperfecte, căutarea adevărată, pe care numai anii de școală ți-o pot oferi sută la sută ar fi trebuit să țină locul unei absențe (încă) a profesionalismului și a experienței, care se capătă în timp. Din păcate, lucrurile au stat prea puțin așa în cazul promoției din acest an – clasa prof. univ. asoc. dr. Mihai Manolescu, prep. univ. drd. Alexandru Berceanu. O observație generală: aproape toate textele alese sunt piese psihologice complicate, destul de puțin ofertante pentru un abolvent de regie și destul de greu de stăpânit pentru actori. Ca atare, tot la nivel general, rezultatul a fost un teatru greoi, chinuit, incoerent, fără o idee reală cu privire la textul respectiv, care să facă măcar parțial transparentă motivația alegerii piesei. Cu alte cuvinte, cele mai multe dintre texte n-au pus deloc în valoare actorii – evident depășiți de problematica rolurilor – și nici regizorii, care și-au creat singuri obstacole.
Lipsa de ritm și vorbirea sunt, poate, cele mai importante defecte ale spectacolelor prezentate în cadrul secțiunii Regie. Și o tristețe personală: absența evidentă a unei căutări autentice nu atât a ceva nou, cât a ceva adevărat, sentimentul deprimant că lipsește curajul de a încerca nu atât ceva original – nu despre originalitatea cu orice preț e vorba –, ci curajul de a căuta ceva autentic; sentimentul că fiecare se străduiește să calce pe un teren bătătorit și, mai mult, dorința de a plăcea publicului cu orice preț. Este cazul spectacolului „Copilul îngropat”, în regia Teodorei Petre, unde textul este dus pe alocuri într-o zonă aproape bulevardieră, din păcate încurajată de public… Se pierde, așadar, în derizoriu și într-o zonă de scheci de televiziune o mare parte din problematica piesei lui Sam Shepard, iar, tristețea, din nou, este că, deși abia termină facultatea, actorii par deja seduși de farmecul pervers al șușei… Aceeași tendință e vizibilă și în cazul câtorva roluri din „Marisol”, în regia Marianei Hanganu, altminteri unul dintre puținele spectacole cu ritm și cu idee, dar insuficient finisat.
„Numele”, în schimb, se situează la polul opus: un spectacol aproape în totalitate lipsit de ritm, cu lungimi inexplicabile și cu o citire deloc transparentă a textului lui Jon Fosse, plus o vorbire care ar trebui corectată de la un capăt la altul și adaptată unui spațiu de joc… Lipsa de relație între personaje – valabilă, de altfel, cam în cazul tuturor spectacolelor prezentate, mai puțin „Rinocerii” –, lipsa de dialog real și lentoarea fără sens, amestecată cu un mod bizar de a face povestea neclară sunt, iarăși, minusuri care ar trebui corectate. Și care apar și în celelalte două montări, „Lut”, în regia Irinei Slate, și „Râul”, în regia Alinei Chiriac, unde interpretările rămân palide…
Excepția, în acest context, a fost „Rinocerii”, montarea lui Ionuț Anghel – ceea ce a făcut prea ușoară alegerea juriului –, un spectacol coerent, pornind de la textul lui Eugène Ionesco, un spectacol viu, dinamic, cu umor și cu rezolvări surprinzătoare, bine gândit, în care actorii au fost bine direcționați și au funcționat coerent.
Am ales să scriu despre câteva probleme evidente ale promoției Regie din acest an tocmai pentru că, așa cum spuneam, după absolvirea facultății, acolo, afară, este o junglă. În care lupta pentru supraviețuire e grea, ca să nu mai vorbim de lupta pentru reușită… Și cu atât mai mult cu cât se vorbește destul de des despre o criză a regiei, care, într-adevăr, există. Și important este ca aceia care termină această facultate să știe că e nevoie să aibă ceva de spus. Altmineri, e trist să vezi un spectacol montat de un tânăr absolvent, primul lui spectacol, care e mai conformist decât producțiile unor regizori cu state vechi. Nu greșelile sunt periculoase, ci, în acest caz, lipsa curajului de a greși cu adevărat și alegerea drumului celui mai ușor…