A fost odată „Hamlet” la Craiova…

Există spectacole de care ţi se face dor… „Hamlet”, în regia lui Tompa Gabor, pe care l-am văzut acum aproape 15 ani, şi pus în scenă la Teatrul din Craiova a murit odată cu Adrian Pintea. L-am revăzut de curând, întâmplător, într-o înregistrare care pierdea mult din magia acelei montări, dar vi-l propun spre readucere aminte… la un an după ce, Emil Boroghină a realizat un Festival întreg, „Shakespeare” din 2010, dedicat unei singure piese: „Hamlet” şi invitând la Bucureşti şi la Craiova unele dintre cele mai importante spectacole ale lumii. Aşadar, acum 15 ani, în sala de la Teatrul „Marin Sorescu”…

Construit pe ideea jocului în oglindă, a teatrului în teatru, „Hamlet” se deschide cu o scenă „de repetiţie”. Rostirea albă a replicilor, măsuţa de machiaj, lumina aurală pe chipul celor doi paznici, totul deschide drum către adâncurile tragediei. „Cine-i acolo?” – Cine-i acolo ascuns într-un întuneric de nepătruns? Cine-i acolo şi ne dictează faptele? Ce este acea realitate de dincolo de uman pe care o vânează Hamlet până în final? Este Fiinţa? Este Absolutul care-l provoacă pe Hamlet la o mare încercare, îi propune un joc nebunesc pe viaţă şi pe moarte, în care Hamlet ar putea pierde totul, iar Absolutul şi-ar putea pierde taina…

Lumina albastră se insinuează apoi straniu, odată cu intrarea lui Horaţiu, care nu întâmplător aduce cu el o chitară – muzica (pe care de altfel o şi salvează la final, ieşind cu ea în afara spaţiului morţii, pentru a duce tragedia mai departe). În spate, doar cortina de fier, parcă mâzgălită cu lumină şi culoare, totul în tonuri închise, iar singurele puncte de lumină sunt cei trei, decupaţi în întuneric atrăgând privirile către măsuţa joasă cu oglinzi. Întunericul e lumea duhului ce trebuie să se ivească, pe când cei trei fixează lumina şi se reflectă triptic în apele oglinzilor. Apoi oglinda îi înghite, scena se luminează şi curtea Danemarcei umple scena. Tompa Gabor a gândit, de-a lungul întregii montări, scena ca fiind o închisoare din lumini şi oglinzi. Pădurea de reflectoare de deasupra, cărora nimic nu le poate scăpa, proiectează o lumină neprietenoasă, acidă, lipsită de perspectiva libertăţii. Jocul de lumini îi permite regizorului să realizeze închisoarea lui Shakespeare: „Danemarca e o închisoare”-„lumea toată e o închisoare”.

Culorile cu care personajele intră în scenă sunt descriptive. Oscilând între verde şi roşu, hainele lui Claudius exprimă cele două ipostaze pe care personajul şi le asumă. De la verdele prezent la prima apariţie scenică, sugerând dorita purificare şi în acelaşi timp îndepărtarea de păcatul comis, regele va fi silit de dezvăluirea de către Hamlet a vinei sale să-şi asume haina roşie, în scena în care imploră cerului iertarea. Regina, între alb şi negru, exprimă vizual, tranşant, binele şi răul, iar Hamlet, îmbrăcat în negru pe parcursul întregii montări, în costum de repetiţie, se distinge clar de toate celelalte personaje. Iar prima sa replică, „mă simt chiar prea în soare”, concentrează ironic esenţa montării şi în acelaşi timp lumina pe chipul actorului, Adrian Pintea.

Apariţia duhului, în noapte, este realizată tot în oglindă, prin reflectare, opţiunea regizorului fiind accentuată apoi de distribuirea în rolul actorului-rege a aceluiaşi actor. Învăluit într-o lumină arzătoare, ca flăcările iadului, apare izolat de lumea albăstruie-muritoare a lui Hamlet.

Întregul spectacol este montat pe tiparul cuplului în oglindă, al dublului, trimiţând la faptul că Hamlet, potrivit afirmaţiei lui Nietzsche, îşi caută „sinele în sânul eului”. Prima apariţie a celor doi amici Rosencrantz şi Guildenstern, rotindu-se spate în spate, îmbrăcaţi în haine de culoarea pământului, transformă scena într-un tablou coborât parcă din lumea lui Rembrandt, cu o lumină ireală ce pare că vine din interior. Personajele păşesc în lumină doar pentru a potenţa lupta din adâncuri, tensiunile tenebroase ale gândirii şi ale simţirii. De aceea, momentul sfaturilor către actori devine un fel de ceas de taină, semănând cu o pictură renascentistă. Căci teatrul este aici lumea adevărului şi a evadării, alternativa la lumea reală. Îmbrăcaţi fie clovni, fie în straie cernite, actorii reprezintă microcosmosul, lumea în miniatură, dar o lume ce, spre deosebire de aceea a lui Hamlet, nu şi-a ieşit din matcă, în care hybrisul nu s-a instalat.

Scena ce conţine mica piesă a lui Hamlet, „Cursa de şoareci”, este gândită ca un tablou construit pe două planuri. Sus, cel al lumii aşa-zis reale, de la curtea Danemarcei, iar în planul inferior e ficţiunea. Roşul rochiei reginei, singura pată de culoare puternică, atrage şi irită ochiul, conducând către vinovăţia ei ascunsă. Imagine reluată în planul inferior, regina din piesă e copia în oglindă a lui Gertrude, purtând însă o rochie deschisă, încă nepângărită. Numai că în finalul scurtei scene de teatru, regina-actriţă îşi dezvăluie, trădând în acelaşi timp, vina. La spate, rochia albă a reginei din piesă lipseşte, lăsând loc pivirii direct către lenjeria roşie. Păcatul era ascuns şi a ieşit la iveală. Claudius cere lumină. Iar lumina coboară ucigător, ca o plasă de păianjen uriaşă. Întreaga ţesătură de reflectoare, toată închisoarea de lumină se îngustează şi sugrumă scena. Dintre cadavre se ridică doar Hamlet şi Horaţiu şi se strecoară printre trupurile doborâte pe scenă care par a relua imaginea cortinei de fier în culori amestecate şi întunecate. Pe sunet de flaut, pădurea de reflectoare se ridică, iar regele din piesă se prăbuşeşete şi el. Groparii-clovni intră să-şi ridice victimele. Scena întreagă e un mormânt. Acesta e momentul adevărului dezvăluit, în care Claudius trebuie să-şi asume haina roşie a păcatului, semănând cu un Irod înspăimântat, sălbatic ce în zadar încearcă să se roage. Ca-ntr-un tablou al lui Corneliu Baba, însufleţit, conflictual, între viaţă şi moarte, rob al chinului de a nu putea îngenunchea, Claudius în haină roşie atrage asupră-şi lumina slabă ce-l izolează straniu în hăul de întuneric negru din jur.

De partea cealaltă, Hamlet şi regina, în negru şi alb, ca două piese pe o tablă de şah, într-un joc al zeilor, se înfruntă. Jocul e dinainte pierdut, Hamlet e chemat să aşeze lumea la loc în ţâţâni. El nu aparţine nici vieţii, nici morţii, e Actorul, aparţinând tuturor vremurilor şi singurul viu cu adevărat, pentru că în el e tragicul, în el se reunesc cele două lumi. Ceilalţi sunt pionii, ele e Regele sortit dintru începuturi să fie sacrificat.

Un alt cuplu scenic, Ofelia – Gertrude, din nou oglindă şi oglindire, este astfel gândit de Tompa Gabor, încât fiecare să se reflecte în cealaltă. Căci vina cea mare a Ofeliei este că Hamlet vede în ea o potenţială Gertrude. Ea e „o Evă înainte de întâlnirea cu şarpele”, aşa cum apare şi la Alice Voinescu. Şi felul în care e construită întâlnirea dintre cele două relevă tocmai acest fapt. Deşi fiecare dintre ele aparţine deja unei lumi. Ofelia în verde-gri-pământiu, Gertrude în roşu… Fiecare îşi asumă destinul. Iar lumina ce iese din mormântul Ofeliei luminează trupurile groparilor cu putere, împrumutându-le ca-n pictura lui El Greco, o structură ascensională. Ca o flacără ce arde în inima pământului.

Doar în scena finală, a duelului şi a morţii, Hamlet îmbracă haina albă de scrimă. E momentul în care el înţelege că se apropie clipa marii revelaţii. E timpul să-şi împlinească misiunea. E timpul ca jocul să se sfârşească. „Restul e tăcere.” Ca o ghilotină, cortina grea de fier se lasă încet şi doar Horaţiu, pentru a spune lumii povestea mai departe, îşi salvează chitara şi iese. Tragedia şi întunericul rămân „dincolo”. Echilibrul a fost restabilit, iar scena arată acum ca pentru un nou început. Povestea poate începe din nou.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.