A fost sau n-a fost un monstru?

La început a fost o fetiță cuminte și supusă, care crește în sânul familiei, într-o casă din Chelmsford, Anglia. Ca fiica cea mai mică dintre cei cinci copii ai unui cuplu baptist habotnic, în copilărie, adică în anii ’80, n-a purtat pantaloni, nu s-a uitat la televizor, a brodat, a învățat să cânte la pian, a citit. Mai ales a citit. Cărțile cuminți din biblioteca clasică de acasă. N-a purtat pantaloni până târziu, fiind convinsă că femeile care poartă așa ceva sunt imorale. La grădiniță și la școală a fost mereu „o ciudată”: o fetiță care, pentru că nu se uită la televizor, habar n-are ce formații muzicale sunt la modă și nici ce desene animate.

Dana Ionescu este filolog. Din 2001, a scris pentru publicații precum Cuvântul, Adevărul literar și artistic, Adevărul. A tradus mai multe cărți. Este redactor-șef al Editurii Nemira din anul 2011.

În adolescență, povestea ea însăși într-un interviu, nu s-a revoltat și nici n-a dorit s-o facă. I-ar fi plăcut, probabil, să poarte jeans. A purtat abia în studenție. La douăzeci de ani, când s-a căsătorit, s-a retras din sectă la vremea când se dezbătea intens căsătoria între două persoane de același sex, pe care o susține. A făcut misionarism, a predat la școala de duminică și a cântat la orga bisericească. Câțiva ani a avut o slujbă cât se poate de măruntă la Departamentul de Muncă și Pensii. A făcut un curs de scriere creativă. Apoi a scris un roman care a avut succes, After Me Comes the Flood. Și încă unul, pe care l-a inventat în doar nouă luni, acum tradus și la noi: Șarpele din Essex. A doua carte n-a fost doar o confirmare, ci chiar a dat lovitura. Iar a treia e deja foarte așteptată.

Doamnelor și domnilor, aceasta este tânăra englezoaică Sarah Perry, „autoarea de romane gotice”, cum îi place să se prezinte. E pe val, dar înoată împotriva curentului. E una dintre multele scriitoare foarte bune din vremea noastră. Acum îi puteți citi Șarpele din Essex, publicat la Nemira în traducerea semnată de Ioana Văcărescu. Nu știu alții cum sunt, dar eu am convingerea că nimeni dintre cei care vor deschide cartea nu va regreta orele petrecute în Essexul acestei femei care nu face mare caz de talentul ei, care se abține să emită reflecții despre literatură și amintește des de plăcerile cititului.

Cu atât mai mult cu cât a scris în epoca vitezei, o carte cu ritmuri lente, unde totul se mișcă lent, comme il faut pentru efectul asupra cititorului: conversațiile de salon, în case victoriene ce au la fereastră glastre cu bujori și nu-mă-uita, mlaștinile, pădurile, oamenii, închipuirile lor, căutarea, operațiile chirurgicale, conflictele de toate felurile, tirania și dragostea, mai ales dragostea. Și unde totul, așezat sub semnul apei, este fluid: își schimbă forma, alunecă, se îndreaptă când într-o parte, când în alta, oferindu-ți un spectacol cum numai o carte bună îți poate oferi.

La început a fost, am putea spune, un drum cu mașina. La Henham, un sat din Essex, Sarah Perry a aflat de la soțul ei legenda unui șarpe din alte vremuri și povestea a prins contur vag în nici o oră, cum a explicat mai târziu: „M-am întrebat imediat, dacă bestia s-ar fi întors în epoca victoriană, post-Darwin, când a avut loc o dezvoltare a științelor naturii, când se colecționau fosile, oamenii ar reacționa cu totul altfel decât cei din secolul al XVII-lea, care au văzut-o. Mi-a venit ideea de a pune în conflict mitul, superstiția, credința și, pe de altă parte, rațiunea și știința”. Mai bine de un an, a rămas doar o idee. Apoi, după nouă luni, exact ca un copil, a apărut Șarpele din Essex. După nouă luni, romanul exista cu adevărat și autoarei nici prin cap nu-i trecea, nici în momentele cele mai optimiste, că va avea așa un succes.

Succesul este însă pe deplin meritat. Într-un moment în care pasiunea, adesea kitsch sau doar inconsistentă, pentru epoca victoriană, îi face pe scriitori care nu au mare lucru de spus să scrie cărți asemenea, în neconvingătoare decoruri victoriene, cu neconvingătoare personaje victoriene, când editurile din lume se întrec să tipărească „romane de tip victorian”, mizând pe interesul unei largi categorii de cititori față de lumea dickensiană, Sarah Perry a scris o carte care, într-adevăr, așa cum scria un comentator entuziasmat într-o cronică din „The Guardian”, ar fi putut fi scrisă în colaborare de Charles Dickens și Bram Stoker. Un roman scris dintr-un foc, fără reveniri, cu patimă temperată „în stil victorian”, o carte în care, deși crește pe o intrigă de thriller, povestea are răbdare și îi recompensează pe cititorii care au, și ei, răbdare.

Deși greu de ales din câteva sute de pagini în care fiecare personaj își merită un roman al lui, în care povestea mare se strecoară ea însăși agil ca un șarpe care poate pătrunde aproape oriunde, iată, pentru introducere în atmosferă, un fragment. Un copil pleacă într-o căutare sau, dacă vreți, la vânătoare, crezându-se singur: „I se părea nedrept ca doar el, dintre toți copiii din Aldwinter, să nu fi zărit bestia nici măcar în vise. A traversat parcul comunal, trecând pe sub Stejarul Trădătorului spre High Lane, și a mers spre est, în vreme ce peste tot în jur se auzeau murmure și trosneau focuri menite să izgonească spiritele care se aventurau în lumea aceea modernă. Cineva cânta la scripcă. Au trecut pe lângă el două fete îmbrăcate în alb; în gardul viu cânta o privighetoare. Când a ajuns pe High Lane, parcul comunal a rămas în urmă, odată cu zgomotele sale: se simțea un iz de fum de lemn și undeva în stânga a răsunat un strigăt de încântare, iar apoi s-a lăsat liniștea. Parcă era singur în lumea întreagă. A ajuns la mlaștina din apropiere de Capătul Lumii, gândindu-se să găsească locul în care Steaua Polară țintuia cerul ori să vadă cum își arunca luna lumina cea falsă, însă în schimb a dat de o întindere ca un cearșaf negru, pe care era cusută o pânză albastră strălucitoare. Era ca și cum nu și-ar fi ridicat privirea spre cerul boltit, ci și-ar fi coborât-o spre suprafața unui lac în ale cărui unde sclipeau raze de soare. De la nord la sud, deasupra orizontului palid, fâșii subțiri de lumină albastră atârnau parcă, iar printre ele se vedea albastrul închis al cerului. Din când în când, ca adusă de vânt, se zărea o mișcare, iar plasa aceea luminoasă se închidea și se lărgea. Lumina pe care o emana nu era împrumutată, ca cea a unui nor alb învăluit în razele soarelui, ci părea să-i aparțină întru totul: puteau fi o multitudine de trăsnete înmărmurite pe loc, arzând toate, în mod inexplicabil, albastre. Francis era încremenit de bucurie. A simțit-o cum se ridica în ființa lui atât de brusc și de nestăvilită, încât nu a putut decât să izbucnească în râs, înspăimântat de ciudățenia propriei bucurii.”

La început a fost moartea. Moartea soțului. De la aceastră contradicție încep cu adevărat povestea Corei, eroina, și romanul scris de Sarah Perry, care vă invită într-un ținut mlăștinos prin care o să revizitați o vârstă obligatorie a literaturii: ținuturile aspre din La răscruce de vânturi, pajiștile și pastelurile din Mândrie și prejudecată, cețurile și clarobscurul din toate romanele dickensiene. Terorizat de un monstru care aprinde imaginația localnicilor, un sat din Essex în care viața curge după ritmurile ei fixe devine, pe scurt, un câmp de luptă. Pentru oameni, pentru idei și mai ales pentru credințe, convingeri și dorințe de neînțeles, care în Șarpele din Essex se transformă ele însele în personaje. Oameni de știință și fețe bisericești, localnici și străini parcă joacă toți într-o feerie la lumina lunii, orchestrată de o forță necunoscută ce tulbură siguranța, liniștea, echilibrul într-o lume care, văzută de departe, pare cea mai serenă din lume. Văduva Cora Seaborne și doctorul Luke Parrett, reverendul William Ransome și Stella Ransome, care, dintr-un motiv pe care o să-l descoperiți citind romanul, vrea să trăiască într-un univers cât mai albastru, Francis, copilul autist cu care ați făcut cunoștință în paragraful citat mai sus, George Spencer, bogătașul cu aplecațiuni socialiste, și toți ceilalți joacă diverse roluri în vânarea monstrului care face ravagii. Totul începe cu un cadavru pe care sătenii îl descoperă, prima dintr-o serie de întâmplări care, desigur, provoacă și rațiunea, și imaginația la o reacție. Simțindu-se „la judecată”  – Dacă au făcut vreun rău? Dacă s-a întors leviatanul înaripat, „cu ochii de oaie” ca să se răzbune? –, sătenii sunt scoși din minți, din ritmurile și din viețile lor, iar monstrul, personajul absent, prilejuiește confruntări spectaculoase de idei, din care reiese, la fel de spectaculos, că minunile sunt și la microscop, și în Evanghelii.

De la prima la ultima pagină, Sarah Perry despică inteligent fire în patru – pătrunde în spații incomode, mai ales în spații interioare incomode (creiere, inimi și ale zone ale ființei umane), își comunică fin observațiile și e atentă ca ele să dezvolte povestea, nu s-o ofilească, creează imagini de forță. De la prima la ultima pagină, servindu-se credibil de recuzita victoriană, construind minuțios o atmosferă și, lucrând fără oprire la personaje, scriitoarea își spune povestea cu forță și stil, pentru ca la sfârșit să ne dea o carte ce rămâne cu tine, cititorul, destulă vreme după ce ai terminat de citit. Înălțându-se, spuneam, pe fundalul oferit de o groază de romane mediocre din genul de la care se reclamă, explorând și exploatând cu bun-gust goticul, fără să se lase sedusă de posibile experimente, Sarah Perry aduce în literatura ei câteva fațete ale istoriei, provocându-și cititorii să-și pună propriile întrebări pornind de la incitanta poveste a șarpelui care nu se arată, presărând adesea ironii, recurgând, desigur, la tehnica amânării și, mai ales, creând o întreagă lume vie.

Citindu-i romanul, facem o vizită la Colchester, Aldwinter și Londra, pătrundem în mlaștini, în case și în inimi, stăm cu sufletul la gură, citim scrisori, facem conversație și ieșim la plimbare într-un ținut mlăștinos, asistăm la intervenții riscante în sala de operație din secolul al XIX-lea și la zbaterile dragostei. Și, mai ales, ne luptăm cu noi înșine să acceptăm inexplicabilul. Între romanele străine ce apar la noi lună de lună, Șarpele din Essex poate fi, dacă vreți, o șansă pentru oricine îi dă o șansă. S-ar putea să descoperiți o carte la care să vă întoarceți cândva sau, dacă nu, măcar o carte care să umple cu conținut câteva ore din viață, ceea ce nu e deloc puțin.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.