A îmbătrâni cuviincios

George Motoi

Păşind în curând în al 80-lea an de viaţă, mă voi retrage din activitatea de actor şi regizor, păstrând-o doar pe cea de spectator fidel.

Cu voia dumneavoastră, voi scrie însă mai departe despre tradiţiile teatrului şi filmului, despre evoluţiile şi involuţiile lor sau despre cum să construim în prezent premizele unui viitor evoluat, neignorând trecutul.

Când, graţie Celui de Sus, apuci să intri în vârsta a treia, pe la 65-70 de ani şi dacă o brumă de luciditate ţi-a mai rămas, începi, fără să vrei, să te gândeşti la ceea ce s-ar mai cuveni să faci şi ce nu, în limitele decenţei respectabilei vârste, pe care o tot atingi şi-o depăşeşti cu fiecare an ce trece.

Privindu-mi însă câţiva înaintaşi, vedete în toată regula, consacrate de un trecut artistic excepţional, greu de egalat vreodată de „starletele” ce ne tot intoxică micile ecrane azi (respectându-i şi iubindu-i mult, n-aş vrea să-i şi numesc), privind, zic, cum până şi ei îşi pierd măsura uneori, rămân de-a dreptul consternat, îngrijorându-mă o dată în plus felul în care voi îmbătrâni şi eu.

Comportamentul unora (artistic, în primul rând) tot mai îndoielnic acum, inferior fireşte nivelului atins cândva, străin decenţei lor, distinse altădată, rămâne pentru mine o enigmă grea. Încăpăţânatul lor refuz de a-şi fi luat, totuşi, la timpul oportun adio de la scenă, pentru a nu-şi mai deforma într-atât impecabila imagine a perioadei lor de vârf, mă întristează adesea. Constaţi, fără să vrei, cum îşi demolează singuri soclul unei cariere strălucite! În ce mă priveşte, mă înspăimântă perspectiva aceasta, tot văzându-i pe alţii cu câtă disperare nu se mai dezlipesc de scenă, parcă aşteptând acolo chiar şi clipa morţii lor. Dumnezeule, câtă nedreptate în prejudecata asta, câtă melodramă, prost jucată şi de ei, ca şi de „managerii” lor mai ales, care le tot speculează fără scrupul celebritatea, precum samsarii de prin târgurile cu cai. Îngrozitor!

Desigur, sunt destui spectatori dornici de senzaţional facil, care se tot înghesuie să-şi mai vadă o dată în viaţă idolii, dar, când ies de la spectacol, tot pe aceştia îi auzi cum comentează ironic: „Bietul actor X se stinge, gata, n-o mai duce mult… urâtă-i bătrâneţea, dragă! Mai bine nu veneam să-l văd…”

Iată de ce tot caut eu, de la o vreme, sprijinul unui model de îmbătrânire cu ceva mai multă stăpânire de sine, ceva mai cuviincios aş zice, care să-mi aducă liniştea, echilibrul anilor ce vin. Zilele trecute cred că l-am găsit, citind volumul distinsului nostru Andrei Pleşu, intitulat „Note, stări, zile”, bucurându-mă nespus că am mai putut găsi la cineva, descrisă cu atâta înţelepciune şi decenţă, prudenţa, precauţia expunerii publice, eleganţa aceasta biologică, dacă nu chiar morală, pierdută galopant la vârsta a treia a unora dintre muritori. În ultima parte a cărţii, intitulată „Texte comentate”, marele eseist, pornind de la un paragraf, absolut celebru, al lui Cioran („Indiferenţa şade bine bătrâneţii. Mă gândesc la X, octogenar, care se agită cu privire la te miri ce. Se spune că e „VIU”, când de fapt nu e decât ridicol şi lamentabil. La nicio vârstă nu trebuie să te intereseze totul. Excesul de curiozitate e semn de frivolitate şi infantilism. A gândi e a refuza, a elimina, a selecţiona. Disponibilitatea excesivă suprimă selecţia: pentru ea, totul e important; – ceea ce revine la a pune pe acelaşi plan catastrofa şi fleacul”), comentează şi dezvoltă, cu umoru-i bine cunoscut, tocmai acest mesaj divin:

„Arta de a îmbătrâni e arta de a ceda teritorii. Te retragi, dar nu pentru că abandonezi, ci pentru că alegi. Deschiderii juvenile îi preferi concentrarea. Atenţiei distributive – intenţia focalizării. Bătrâneţea „dinamică”, browniană, care îşi ţine toate simţurile „treze” e punerea în scenă a unui mecanism de autoînşelare. Sloganul, tipic modern, al senectuţii „branşate”, „angajate”, „sportive”, recomandată ca sursă garantată a longevităţii, nu e decât o utopie medicală printre altele. Bătrânii care nu se pot opri, care se obligă la „activităţi”, care concurează vesel tânăra generaţie, sfârşesc în penibil. Priviţi cohortele turiştilor de vârsta a treia care împânzesc mapamondul: în pantaloni scurţi, ceea ce exhibă triste colecţii de muşchi delabraţi şi oase strâmbe, cu şepci zglobii, cu aparate de fotografiat pe piept şi cu raniţe cochete în spate, lacomi fără vlagă, curioşi fără perspective, tonici cu un soi de disperare, binedispuşi în mod iresponsabil. „Foarte frumos !” – se grăbesc să spună apologeţii îmbătrânirii igienice, falnice, „verzi”. Ca şi cum sănătatea sau înţelepciunea sunt specii ale agitaţiei. Fireşte, nu pledez pentru anchiloză şi somnolenţă. Pledez pentru adecvare. Senectuţii îi şade bine contemplativitatea. Contemplativitatea aceea, mereu amânată de urgenţele vârstei de mijloc. Bătrânului i se potrivesc plimbarea senină, forajul în adâncime, relectura, recapitularea. El iradiază exemplar în ipostază statică. Un moş care ţopăie e la fel de caraghios ca un hemiplegic care îşi ciupeşte de fund infirmiera. Trebuie să ştii să te retragi la timp într-o experienţă a intensităţii, într-o bună OBSESIVITATE. În acest sens, trebuie spus că o doză convenabilă de „bătrâneţe” face parte din înzestrarea tuturor vârstelor care se vor productive. „La nici o vârstă nu trebuie să te intereseze totul”. E esenţial să triezi, să pui bine accentele, să temperezi impulsul cogniţiei gratuite, oricât de ispititor şi de „nobil” s-ar prezenta acest impuls. Curiozitatea trebuie să fie orientată, să aibă un „sens” (adică o direcţie), să fie însoţită mereu de un discernământ drastic. Altfel spus, e de dorit să îmbătrâneşti din vreme. În materie de cunoaştere, „tinereţea fără bătrâneţe” e o formă de imaturitate. În cel mai bun caz, ea se va epuiza într-un enciclopedism factice, fără temei şi fără ţintă”.

Vă mulţumesc, domnule Pleşu !

Ca şi dumneavoastră, sper şi eu şi mulţi confraţi, citindu-vă, să îmbătrânim, de mâine, ceva mai cuviincios, deşi o raniţă (cochetă sau nu) în spate ne-ar ţine, totuşi, coloana întotdeauna dreaptă!… Cu pantalonaşii scurţi, vai, aveţi dreptate… i-am abandonat demult, sunt liniştit. În rest, gândirea domniei voastre este, ca întotdeauna, aspră, dar tot pe atât de impecabilă!

Vă doresc să aveţi sănătate, domnule Pleşu, să „contemplaţi” mereu, ca şi mine de altfel, dacă vom mai avea la ce !…

Sau vom trăi numai din „recapitulări” ?

Lucizi şi optimişti însă, hai să mai credem măcar în ciclicitate…