A încetat din viață regizorul Cornel Todea

Regizorul Cornel Todea, unul dintre cei mai importanți oameni de teatru din România, s-a stins la vârsta de 76 de ani. Tragicul eveniment a survenit în a doua zi de desfășurare a celei de-a XV-a ediții a Galei Tânărului Actor HOP de la Mangalia, inițiată și coordonată de cunoscutul regizor. 2012 este primul an în care Cornel Todea nu a urcat pe scena pentru a deschide evenimentul organizat de UNITER la Mangalia.

De-a lungul anilor, Cornel Todea, director al Teatrului Ion Creangă din București, a semnat regia a peste 200 de spectacole, multe dintre ele fiind dedicate celor mai mici spectatori. De asemenea, a realizat mai multe emisiuni de televiziune, documentare și filme artistice.

Redăm în continuare interviul acordat de Cornel Todea Revistei Yorick în 2010, înainte de deschiderea Galei Tânărul Actor HOP, ediția a XIII-a.

Cum arată „peisajul” Galei Hop din acest an?

M-am bucurat anul ăsta găsind până la urmă o motivaţie pentru efortul pe care-l facem, mai mult UNITER… Pentru că mie îmi face plăcere – şi n-am de gând să fac pe victima – să descifrez într-o lume tânără intenţii, vocaţii, direcţii de preocupare, care în mod normal trebuie să fie dirijate către un singur gând. Din dragoste pentru această meserie, care începe de fiecare dată de la început… Care e o meserie cu totul neliniştitoare, în care nu poţi să spui că gata, azi am rezolvat, am ajuns în vârf şi de aici încolo umblu numai pe culmi. E o meserie care începe zilnic, mereu o iei de la capăt. Ei bine, această meserie are în mod normal o lume care trebuie să vină în ofensivă în raport cu ea şi asta se întâmplă de ani de zile cu generaţiile noi care vin să conteste ce s-a făcut până atunci şi apoi se adaptează, intră în rând. Dar jocul ăsta de-a contestaţia este un joc care, cu siguranţă, este un motor pentru instituţia care se cheamă teatru şi e multimilenară. În mod normal, dacă cineva ar sta să studieze cu răbdare, cu aplicaţie, ar descoperi că ne învârtim într-o spirală, ca să las senzaţia de evoluţie… Dar mă întreb ce mai poate fi descoperit după mai bine de 2000 de ani de teatru. Totuşi, nu cred că o lume tânără care intră în această aventură îşi pune întrebarea asta. Ci îşi propune din capul locului să vină cu un cuvânt persnal propriu şi să răstoarne tot ce a fost până atunci.

Şi ar trebui să-şi pună întrebarea asta?

Nu ştiu dacă ar trebui, dar ar trebui să aibă oricum acest elan extraordinar, dublat de luciditate, cu care să se repeadă, ca să-şi afirme într-o limbă personală gândul legat de această meserie. Altfel, de ce te apuci de meseria asta? Anul ăsta, poate prima oară după 10-12 ani de când mă ocup de gală, m-am bucurat… Şi asta pentru că un număr remarcabil de absolvenţi au venit la preselecţie, dar cea mai importantă sursă de bucurie pentru mine a fost că majoritatea s-au luat foarte în serios.

Cum aţi descrie, în câteva vorbe, textele alese?

Au fost ani în care repertoriul s-a cantonat într-o stupidisisimă direcţie a măscărilor rostite pe scenă, ca şi cum asta ar fi fost sursa de libertate şi de splendid pas înainte. Un trend care, sigur, ca mai toate modele, urma să dispară, dar moda era penibilă… Pentru că nu invita la nimic. Ideea limbajului de pe stradă în vulgaritatea maximă, care să fie adus ca sursă de spectacol mi se pare că nu este nici un fel de provocare. Şi nu vine, de fapt, decât să ilustreze o imensă monotonie şi în gândire, şi în simţire. De data asta repertoriul parcurge o incredibilă gamă, de la ultimii autori care s-au lansat în lumea tânără dintr-o lume europeană şi nu numai, la Bernard Shaw, la citate din Nietzsche, Gogol… O foarte variată direcţie, ceea ce dovedeşte o formaţie culturală mult mai deschisă, un interes pentru ceea ce înseamnă dramaturgia nouă şi o acceptare că premisa spectacolului este nu numai talentul actoricesc, ci şi textul de la care pleci. Care text este o invitaţie şi o provocare pe care nu poţi s-o ignori, pentru că refugiul în texte superficiale, în improvizaţii, este facil şi dovedeşte şi o limită culturală, şi o limită de gândire. Or, anul ăsta n-am avut această senzaţie în cazul celor peste şaizeci de candidaţi la individual. Neavând darul ubicuităţii, ceea ce regret în continuu de când m-am născut, n-am putut să fiu şi la grup, şi la individual, aşa că a trebuit să rămân numai la individual… La grup sper să descopăr repertoriul în întâlnirile de la Mangalia, dar uitându-mă ce-au ales din texte, am văzut că şi aici rămâne aceeaşi orientare foarte largă şi foarte diversă. Pentru mine bucuria va fi să-i văd în întâlnirea de la Mangalia. Care, în fiecare an, a fost un bun prilej de a comenta la sfârşit ceea ce se întâmplă în şcolile de teatru. Dar aceste comentarii s-au făcut – ca mai tot ce înseamnă reuniunile şi analizele care se petrec în diversele domenii, de la politic, la economic sau artistic – într-o lume care n-are consecinţă… Deci se întâlnesc gazetari şi discută cum ar fi bine să fie şcoala de teatru, şcoala nu e cu adevărat reprezentată acolo, şi lucrurile se desfăşoară mai departe, fiecare pe direcţia lui, această lipsă de dialog fiind catastrofală sau, ca să evit o viziune apocaliptică, mai bine zis neproductivă. Sunt reprezentanţi ai şcolii, au fost mai întotdeauna, mai ales ai şcolilor particulare. Dar în ceea ce priveşte şcoala de stat, care este foarte serioasă, au existat etape în care reprezentanţi ai ei dintre cei mai interesanţi – care au şi descifrat direcţii de interes pentru lumea tânără – au socotit Gala tânărului actor ca o poveste care nu-i interesează şi pe care nu numai că au ignorat-o, dar chiar au făcut lobby împotrivă. Ei bine, le-a cam trecut această maladie. Dar şi anul ăsta, majoritare au fost şcolile din provincie. Şcoala de la Cluj, dovedind o imensă şi foarte specială şi meritorie atenţie pentru rostire, iar asta o spun ca o paranteză de rezervă faţă de şcoala bucureşteană…

Chiar aşa, care sunt problemele cele mai mari pe care le constataţi la absolvenţii veniţi la Gală?

Recunosc că mă simt într-o situaţie dificilă. Ani de zile am lucrat la Institut. Şi am avut sentimentul, de când mă ocupam de Gală, văzându-i atunci pe studenţi în întâlniri directe cu candidaţi din alte şcoli, că această şcoală bucureşteană, în goana ei după firesc, împingea interpretarea spre o limită minimalistă extrem de lipsită de forţă. În timp ce şcoala clujeană credea foarte mult în forţa cuvântului, în rostire, şi nu mă punea în situaţia să fac efort să aud ce se spune, pentru că se vorbea firesc. Firescul şi cu artisticul sunt două poveşti care se întâlnesc într-un mariaj foarte special. Şi ideea că, dacă eu sunt identic cu mine însumi de pe stradă atunci când urc pe scenă înseamnă că m-am realizat, nu se traduce în ceea ce cred eu despre această meserie. De fapt eşti un artefact, un fabricant de adevăruri, tu revelând aceste adevăruri pe care eu le traversez şi pe care unori le ignor, cu mijloace foarte speciale. Pentru mine a fost şocantă această foarte exactă rostire a clujenilor. Sigur că tot şcoala clujenilor are o anumită tentaţie spre patologic, cazurile de patologie fiind cazuri limită, ofertante într-un fel…

Dar sunt şi limitative…

Exact, am observat că este exact aşa cum spuneţi, o limitare gravă… Pentru că până una-alta normalitatea este situaţia noastră generală… În clipa când eu mă adresez direct unor cazuri de anomalie, ele nu fac decât să-mi restrângă aria de interes. Dar, dincolo de această rezervă, e o şcoală foarte serioasă. Acum, eu socotesc că important e ceea ce izbuteşte Gala să inducă în această lume tânără, şi anume sentimentul obligativităţii, responsabilitatea. Este o şansă care li se oferă anual celor care vor să intre într-o competiţie, în căutarea unei confirmări, de a se întâlni cu o lume de cronicari şi de specialişti, cu o lume de angajatori, de directori de teatre şi, deci, e o şansă să-ţi pui în discuţie propria ta condiţie. Or, dacă tu ai curaj să o faci, asumându-ţi şi riscul să nu fii câştigător, eşti câştigător oricum… Afli unde te plasezi şi poţi, dacă eşti atât de lucid şi construit ca un luptător, să-ţi revizuieşti mijloacele ca să fii câştigător până la urmă. Or, această punere în discuţie a mijloacelor, am spus-o încă de la început, este o caracteristică a activităţii în acest domeniu, este un domeniu – îmi vine să-i spun al incertitudinilor care conduc spre certitudine – e un domeniu în care ai această imensă bucurie să te afli mereu la un început de nou drum.

Dar cum şi ce vi se pare că s-a schimbat în psihologia actorului de când aţi început această gală şi până azi?

Mult s-a schimbat. A evoluat într-un fel şi lumea noastră. Înainte se socotea că o formulă din afară trebuia să intervină, că statul trebuia să te organizeze, să te repartizeze, iar tu aveai garanţia că te duceai într-un teatru, aveai locul asigurat… Situaţia acum este cu totul diferită, e un imens dumping de artişti proaspeţi care n-au nici un debuşeu în spaţiul teatral românesc, pentru că el de ani de zile continuă în mod criminal să fie blocat de tot felul de reglementări la nivel naţional prin care n-ai voie să mai angajezi, să progresezi, să muţi de pe un post pe altul… Or, ideea că blocajul este sursa progresului este o viziune pe care eu n-o împărtăşesc… Ei bine, s-a schimbat în ideea că majoritatea celor care s-au angajat pe drumul acestei meserii, ştiu, au conştiinţa ca nu pot să dobândească rezultate decât asumându-şi propriul lor destin. Această schimbare conduce şi la un fel de lipsă de solidaritate, din păcate, şi la un fel de rapacitate, de luptă oarecum minată şi de un fel de spaimă, de nelinişte, ceea ce e regretabil, pentru că în mod normal, fiind o meserie liberală, este o meserie care pune în valoare propria ta valoare, dar ea e condiţionată de o interrelaţionare cu parteneri. E o meserie în care echipa funcţionează. Gala însă vine să provoace exact ceea ce era foarte departe de mentalitatea şcolii, să provoace performanţa individuală, să oblige la performanţa individuală. În şcoală de fapt nici nu există un program foarte clar care să producă acest „one man show”. Tocmai performanţa personală, acest one man show, este invitaţia pe care Gala a lansat-o şi care a creat până la urmă un flux de gândire existent la toţi cei care participă la această parte individuală. Care au înţeles că sunt nişte performeri şi îşi asumă – uneori chiar cu lipsă de dialog cu ceilalţi – destinul lor într-o meserie în care valoarea individuală se păstrează de foarte multe ori în cadrul unei asocieri. Sigur că şansa pe care o are această lume tânără stă în asociere şi în puterea de a realiza spectacole în afara instituţiilor constituite. Şi, după cum bine vedeţi, au apărut o serie întreagă de spectacole făcute în baruri, în cluburi… Sunt câteva spaţii în care lumea tânără îşi găseşte un debuşeu. Dacă şi-l doreşte…

Ce şanse are un actor tânăr în teatrul acestui moment sau ce şansă îi dă Gala?

Eu pot să vă spun, şi asta spre marea mea bucurie, deşi n-am la mine catalogul rezultatelor anuale de la toate Galele, că aproape toţi câştigătorii au fost angajaţi. Şi în cea mai mare parte, s-a verificat până la urmă, performanţa din cadrul Galei n-a fost un accident, ci a fost probat pe mai departe. Au fost şi cazuri care pe mine m-au amărât foarte tare, când faptul că a câştigat Gala a creat o asemenea reacţie personală, încât s-a socotit deţinătorul unui paşaport pentru eternitate şi din acel moment a apărut refuzul unor oferte care nu erau din teatre din Bucureşti… Teatrele de provincie au fost refuzate de pe poziţia de câştigător de Gală, ceea ce dovedea o profundă eroare. De aia se şi cheamă Gala HOP, pentru că este un prim hop, un drum spre nenumărate hopuri următoare.

Dumneavoastră, ca regizor, ce căutaţi să descoperiţi într-un absolvent de actorie, în aşa fel încât să vă facă să credeţi că poate deveni actor?

Eu am o prea îndelungă practică de profesorat şi am bucuria să mă gândesc că dintre studenţii mei sunt Papaiani, Stela Popescu, Rodica Popescu… Dar pot spune că nu mi se întâmplă în suficientă măsură să văd în cadrul Galei nişte temerari care îndrăznesc să facă nu provocarea asta derizorie în care se spun măscări pe scenă, ci provocarea unei noi expresivităţi în limbajul teatral, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în decursul istoriei teatrului. Sigur că provocarea până la urmă se dovedea a fi reluarea unei alte aventuri, dar conformismul multora din participanţi, cuminţenia realizării, uneori îmi dau sentimentul că asist la nişte reprezentaţii date bătrâni înţelepţi care merg pe drumuri bătătorite pentru că ştiu că acele drumuri sunt sigure… Dar m-ar bucura să-i descopăr pe cei temerari, care riscă să pună capcane în care să noi ne împleticim şi să descoperim o barieră, o limită, iar ei s-o ignore şi să ne facă şi pe noi s-o ignorăm şi să traversăm acel spaţiul… Ei bine, lucrul ăsta se întâmplă rar. Şi se întâmplă mai ales în ceea ce înseamnă teatrul neconvenţional. Singura lipsă de convenţional este că e teatru de mişcare, în care este folosită expresivitatea corpului, iar această direcţie, anulând din capul locului cuvântul, sigur că vine cu formule oarecum surprinzătoare. Dar visul meu ar fi rămas să văd spectacole în care imaginea, cuvântul, plastica corporală, plastica spaţiului pe care l-au gândit, să mă surprindă. Meseria noastră e o meserie care, în ultimă instanţă, trebuie să te surprindă, să nu poţi anticipa. Or, n-aş putea să spun că mă aflu în situaţia de a nu anticipa până la urmă cum se va desfăşura istoria şi care va fi finalitatea. În clipa în care eşti surprins, atunci te gândeşti cu bucurie că s-a deschis o fereastră nouă în faţa ta prin care ai văzut ce vedeai şi până acum, dar parcă în altă culoare, în altă perspectivă. Asta ar fi un program care ar trebui stârnit. Poate că şcoala – şi acum ajung la propria mea experienţă, eu am fost bursier republican în şcoală şi de teamă să nu-mi pierd locul n-am făcut nici un fel de experiment cât eram student, ba mă gândeam tot timpul cum să fac ca ştiind bine anumite capricii profesorale să mă înscriu în direcţia în care era orizontul lor de aşteptare, iar conformismul meu să-mi asigure un succes în care nu îndrăzneam să fac provocări. Ei bine, e o atitudine pe care eu într-un fel o doresc… aştept provocări.

N-am apucat să vă întreb ce vă leagă pe dumneavoastră de Gală.

Cred că sunt un bătrân care nu s-a maturizat suficient, că-mi face foarte mare plăcere să mă întâlnesc cu lumea tânără, să fac pe moralistul în discuţiile cu domniile lor invitându-i să se ia foarte în serios. Eu nefiind un model de urmat. Decât în măsura în care niciodată nu mi-aş îngădui să-mi tratez cu superficialitate o poveste pe care mă angajez s-o fac. Şi de cele mai multe ori, dacă tu-ţi asumi acest respect faţă de lucrurile pe care le faci, lucrurile te răsplătesc. Nu ştiu ce mă leagă. O veche tradiţie a Galei, o veche practică de întâlnire cu lumea tânără, din cauza statutului meu din învăţământ. Şi poate mă leagă şi faptul că viaţa mea a fost asociată tot timpul cu o lume nu tânără, ci extrem de tânără, pentru care eu am un respect fabulos, lumea teatrului pentru copii. În care am o singură bucurie şi mă gândesc acum sper sfârşit de carieră că va rămâne direcţia pe care eu am dat-o teatrului nostru, şi care s-a schimbat de la cea pe care am cunoscut-o eu. De la acel teatru foarte superficial care se adresa unor copii socotiţi mici jucării cam lipsite de înţelepciune, la acest teatru care consideră lumea copiilor şi pe copii ca pe nişte persoane care merită un respect profund şi o adresare către fiinţe cu o minte foarte capabilă să înţeleagă. În mod obiectiv lumea asta tânără este înzestrată cu neuroni vii, pe care noi de mult i-am pierdut… Asta e schimbarea pe care eu cred că am reuşit s-o aduc în lumea teatrului pentru copii: să îi tratezi aşa cum încercăm noi, ca pe nişte persoane, ca pe nişte personalităţi. Şi am rămas consecvneţi în a apăra dreptul basmului de a exista, socotind că basmul e un teritoriu în care realitatea este transgresată într-o zonă eliberând fantezia şi oferind în acelaşi timp încrederea că lumea ar putea să fie atât de bună, aşa cum este în basme, în care există monştri, dar totdeauna câştigul este al celui mai prăpădit care în mod aparent n-are nici o şansă… Or, acest neadevăr legat de existenţa reală este în schimb o sursă de energie pentru existenţa reală. Îţi dă senzaţia că în lupta cu Goliat tu ai putea fi câştigător. Şi poate nu abandonezi… Pentru că în realitate prea des zmeii şi vrăjitoarele sunt cei care câştigă, ceea ce contrazice morala baslumului, însă e bine să rămâi cu convingerea că totuşi îţi rămân şanse şi ţie.

Cât de des vi s-a întâmplat să găsiţi la Hop absolvenţi dornici să facă teatru pentru copii?

Cred că nu există decât foarte rar. Foarte puţini sunt cei care au venit la teatrul pentru copii din convingere. Din păcate… Pentru că îţi trebuie, dincolo de tot ceea ce-i trebuie unui actor, o generozitate cu totul specială. Teatrul pentru copii are vedetele lui, dar vedetele nu sunt interpreţii, ci personajele. Şi atunci trebuie să accepţi că copilul habar n-are numele tău, dar ştie că tu eşti Albă ca Zăpada şi te adoră, te divinizează. Ştie că tu eşti Harap Alb şi te adoră. Că eşti Făt-Frumos şi te iubeşte. Trebuie să accepţi ideea că în măsura în care ţi-a ieşit rolul de zmeu sau de vrăjitoare, copilul te urăşte şi nu-ţi va oferi flori la sfârşit. Mă întreb oare ce se petrece la un moment dat în lumea asta de copii care este atât de mult asociată cu adevărul, cu dreptatea, cu puritatea, în clipa în care ei ajung să intre într-o existenţă normală, când au trecut şi de copilărie, şi de adolescenţă şi uită această asociere cu valoarea şi devin gata la toate compromisurile… Ei, asta e o întrebare pe care trebuie să mi-o pun şi mie…