A.P. Cehov: „Îmi ajunge! Pot să zic: am trăit!”

La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune în „Book Corner” o discuție despre cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri.” Așternând pe hârtie aceste rânduri în una din miile sale de epistole, minuțios ordonate după numele destinatarului, tânărul Anton Pavlovici, medic și autor de povestiri publicate în revistele literare ale vremii, nu știe că posteritatea îi va construi o altă imagine. Și nu numai lui, evident, ci și literaturii lui. Când notează la repezeală aceste rânduri pe o hârtie simplă, habar nu are ce vor alege cititorii lui să deslușească din autoportretul lui și nicidecum în ce fel și-l vor închipui ei peste ani, citindu-i proza și dramaturgia. Evident, nici prin cap nu-i trece că va fi cândva, după Shakespeare, cel mai jucat dramaturg. Știe însă că nu vrea să pară nimic și nu se sinchisește de asta.

Sunt mai bine de cincizeci de ani de când nu s-au mai publicat scrisorile lui în România. Acum, în sfârșit, cititorii din secolul XXI se pot bucura de primul volum din corespondența lui, „O viață în scrisori, Corespondență (1879-1890)”, tradus și îngrijit de Sorina Bălănescu la Editura Polirom (care, în treacăt fie amintit, a editat și corespondența lui Dostoievski). Experiență de lectură ce deschide o mulțime de ferestre spre timpul nostru, spre artă, spre ființa umană în general și, evident, spre noi înșine, incursiunea în acest documente de viață selectate atent dintr-un material vast se recomandă călduros oricărui iubitor de artă, nu numai de literatură. Aș zice că sunt o lectură vitală, ca și scrisorile lui Vincent Van Gogh.

Ce găsim în acest volum de pe coperta căruia ne privește un tânăr cu părul vâlvoi, nu tocmai odihnit, așezat la un birou și privind nu atât de absent pe cât ne place nouă, cititorilor de azi, să credem? De ce să-l citim acum, când umanitatea e atât de obosită, când literatura a ajuns atât de departe, iar în posteritate medicul acesta care a început să scrie povestiri pentru a câștiga în plus continuă să seducă cititorii, ca să nu mai vorbim despre oamenii de teatru? Pe scurt, într-o ordine aleatorie, pentru că:

1.O să facem o călătorie într-un timp căruia îi datorăm mult, pe multe planuri. O să pătrundem în case de la Moscova, în redacții animate de spirite însetate de dreptate și adevăr, în sertare de birouri în care se ascund manuscrise, în spații obscure în care se coc idei, unde freamătă gazetari dornici de glorie și scriitori însuflețiți de o vanitate pe care o știm prea bine. Cât despre lipsa de coerență și de acord… nimic nou sub soare. În 1883, Cehov, care publicase în reviste proză scurtă și foarte scurtă, pe care o așternea pe hârtie cu mare ușurință și în câteva ore, îi scrie unui prieten: „Tabăra noastră este prea puțin numeroasă. Tabăra asta este bolnavă. Oamenii dintr-o tabără nu vor să se înțeleagă unii pe alții. Trebuie să șterg, am spus prea multe. Și tu cunoști bine această boală… este boala lui Kiceev – lipsa de dorință a oamenilor din aceeași tabără de a se înțelege unii pe alții. Ticăloasă boală! Suntem făcuți din același aluat, respirăm același aer, gândim la fel, suntem înrudiți ca spirit, și totuși… (…) Noi, gazetarii, suferim de o boală: invidia. În loc să se bucure de succesul tău, te invidiază și… Între timp, toți se roagă la un singur Duumnezeu, toți până la unul fac unul și același lucru… Meschinărie! Lipsă de educație!… Și cât de mult ne otrăvesc toate astea viața!”

2.O să ne apropiem, atât cât se poate, de cine și cum era cu adevărat Cehov. Nu, nu era un melancolic incurabil, așa cum nu era nici un salvator ambițios sau, dimpotrivă, smerit, de oameni. Medic exasperat de limitele medicinei, îi tratează adesea gratis, nu fără regrete, exasperat și de dorința neîncetată a oamenilor de a conversa cu el despre medicină, scriitor frustrat de lipsa timpului, care nu face mare caz nici de literatură în general, nici de nevoia interioară de a scrie și nicidecum de talent, Cehov se arată din propria corespondeță ca spirit care își urmează inteligent, fără excese, cu autoironie și fără comportament de damnat, calea.

3.O să ne desenăm în imaginație un chip care să-i corespundă unei ființe fragile, dar nu măcinate de fragilitate, o ființă înzestrată cu un predominant simț al datoriei morale, care își întreține familia din adolescență. De aici, să o spunem, o adevărată obsesie a banilor. Rar găsim în acest prim volum câte o pagină în care să nu se facă o socoteală, să nu se vorbească despre un onorariu sau o datorie de achitat, să nu se amintească de o plată. În 1885, de exemplu, când familia Cehov se mutase cu chirie într-o casă de pe malul drept al râului Moscova, Cehov îi răspundea unui prieten gazetar care îl invita la Sankt Petersburg: „În privința banilor mă sperii îngrozitor și, probabil, în virtutea acestei lașități financiare, deloc comerciale, evit împrumuturile și avansurile… Nu sunt greu de pornit. De-aș avea bani, aș zbura de-a lungul și de-a latul țării fără încetare”.

4.O să ne gândim la viața în Rusia secolul al XIX-lea, așa cum o știm din romanele clasice, așa cum o știm și din povestirile și piesele lui Cehov. Cu misterul ei, cu ambiguitatea ei, cu farmecul ei, cu minusurile ei, fără îndoială, și cu toate posibilitățile artistice pe care le creează, Rusia aceasta este omniprezentă în corespondență. Într-una dintre scrisori, datând din 5 februarie 1888, în câteva cuvinte, ea arată așa: „câmpia de necuprins, clima aspră, poporul mohorât, aspru, cu istoria sa apăsătoare, dură, ocupația tărărască, birocrația, sărăcia, ignoranța, umezeala din cele două capitale, apatia slavă și celelalte…”

5.O să citim pagini splendide despre Insula Sahalin și osândiții ei, așternute în expediția de lucru de câteva luni făcută de autor și transformată ea însăși într-o carte (publicată și ea la Polirom, în 2017, și intitulată chiar „Insula Sahalin”).  După trei luni și trei zile, după ce a descins într-un infern consemnat astfel pentru eternitate prin literatură, Cehov notează: „Îți spun numai că sunt mulțumit până în gât, sătul și fermecat în așa măsură, încât nu mai vreau nimic și nu m-aș simți ofensat, dacă m-ar pocni o paralizie sau o dizenterie m-ar trimite pe lumea cealaltă. Îmi ajunge! Pot să zic: am trăit! Am fost și în iad, fiindcă așa îmi rămâne în memorie Sahalinul, și în rai, adică pe insula Ceylon. Ce gângănii…”

6.O să ne plimbăm și prin spații citadine înecate în aburul întunecat al Rusiei. O să descoperim talentul descriptiv al autorului, care se ferea să și-l etaleze în povestiri, frânându-și cât se poate elanurile lirice. Vifornițe, miros de dohot, birje murdare și un tânăr scriitor în mantaua lui de piele ni se arată de câteva ori, împovărat cu „o stare de lehamite”. „În Rusia, toate orașele sunt la fel”, Cehov dixit.

7.O să vedem, apropo, și ce anume spune el, fără să lanseze în mari teorii, despre imperativele povestirii sau. Altfel spus, ce e pentru el o povestire bună? Aparent, nici n-ar fi mult de discutat și tot ce s-a scris după o confirmă, într-un fel sau altul. Există două imperative pentru o proză scurtă bună:  „simplitatea și sinceritatea”. Diferența vine, evident, din ce anume înțelegem prin ele. În scrisorile lui întâlnim gânduri clare despre reușită, ca și despre eșec, în povestire. Și adesea exprimate cu umor. Cine vrea să facă povestiri bune să caute aici ce fel de neveste trebuie să evite, ce fel de personaje sunt pe lista neagră, că e greu să faci proză bună din ele! Și cine vrea exerciții e binevenit. Găsește aici destule teme să-și încerce mâna.

8.O să găsim aici și întrebarea fundamentală „Pentru cine scriu?” Și o încercare, deloc optimistă, de a schița un răspuns. Chiar așa, cine este publicul tânărului A.P. Cehov, care scrie povestiri pentru diverse gazete, adună material pentru un roman pe care nu-l va termina niciodată și se pregătește să se ducă mai des la teatru, ca să poată scrie pentru scenă, care îl atrage, spre deosebire de actori? Cine sunt oamenii care îl citesc? Ce așteptări au ei?

9.O să înțelegem, poate, dacă odată cu scrisorile o să îi recitim și povestirile, măcar pe cele mai cunoscute, că un umor fin, cât se poate de real, străbate permanent felul în care privește lumea cu oamenii ei, aceste ființe bizare, atât de greu de explicat. Evlavie rusească mai deloc, privire critică mai mereu. Destulă mizantropie, dar nu și fatalism adevărat. Să fim serioși! Musafirii sunt o pacoste, mărturisește Cehov, deloc rușinat, căci te întrerup chiar când ești în focurile creației! Și vor să vorbească despre medicină, că doar ești medic, apoi, despre cărți, că doar ești scriitor! Da, o să zâmbim mult și chiar o să râdem citindu-i epistolele. Vorba lui Beckett, devenită motto în „Bricabrac”, cartea de mai târziu a lui Lucian Pintilie, primul creator care a făcut legătura între Cehov și Beckett, „Nimic mai caraghios decât nefericirea”.

10.O să capitulăm nu exasperați, ci eliberați că nu putem mai mult. Caragiale o spunea mai laconic: „Zi-le oameni și dă-le pace!” Cehov o spune și el răspicat într-o misivă și poate că aceasta este și lumina în care trebuie să-i citim textele: „Oamenii scrisului, în special artiștii, trebuie să recunoască faptul că, pe lumea asta, nu poți înțelege nimic, așa cum recunoștea cândva Socrate și cum recunoștea și Voltaire. Mulțimea crede că știe tot și înțelege tot; și, cu cât este mai proastă, cu atât i se pare că orizontul ei e mai larg. Dacă însă artistul în care mulțimea crede se decide să anunțe că el nu înțelege nimic din ceea ce vede, chiar și acest singur fapt constituie un mare câștig de cunoaștere și un mare pas înainte”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.