Abracadabra. Punct şi de la capăt

La început de ianuarie teatrele nu se prea înghesuie să scoată premiere. Aşa că nu despre un spectacol nou vă propun să vorbim astăzi, ci despre o poveste proaspătă şi aburindă ca o franzelă scoasă din cuptor şi care durează de vreo… 20 de ani.

Aş începe prin a vă întreba când aţi fost ultima dată la un spectacol de teatru pentru copii, aşa, pur şi simplu… Sau, mai mult, când aţi citit ultima dată o poveste, un basm? Cu fata babei şi fata moşneagului, cu tărâmul celălalt, cu zmei… Nu vreau să fac o pledoarie pentru teatrul pentru copii – din păcate, în Bucureşti, acum, Teatrul „Ion Creangă” tot surghiunit la Cinema Gloria a rămas. Dar este o modă în teatrul românesc contemporan. Cu cât spectacolul este mai complicat şi mai greu de digerat, cu atât creşte respectul de sine, şi al regizorului, şi al spectatorului… Aşa că, întoarcerea la teatrul pentru copii nu-i tocmai lipsită de justificare. Pe ideea: punct şi de la capăt.

Dar să revenim la povestea începută acum 20 de ani. Nu e nici complicată, nici greu de digerat. Se întâmplă de ceva vreme în Sala 99 a Teatrului Naţional din Bucureşti, în fiecare duminică dimineaţa. Şi începe cu Abracadabra. Am intrat târziu în teatru şi am nimerit în mijlocul unui grup de copii care cărau, aşezaţi în şir indian, o fâşie de pânză lungă şi verde prin foaierul de la Amfiteatru şi intrau la loc pe o altă uşă în săliţa 99. Scuturau părul de omizi… Magicianul îl îmbrăcase pe unul dintre ei în păr care face pere şi pe ceilalţi îi pusese să-l cureţe bine, că-l năpădiseră omizile. Pe scenă, o fetiţă costumată – tot de Magician – în Sfânta Duminică. Adică o altă fâşie de pânză şi o baghetă luminoasă răsucită şi transformată în coroniţă. O clipă se stinge lumina, fetiţa „radiază” şi nimeni n-are nici o îndoială – sunt convinsă! – că e chiar Sfânta Duminică. Într-un colţ, un cap de măgar aruncat pe jos. Un băieţel se apropie şi Magicianul îi spune să-l lase în pace pe „câine” că altfel o să-l muşte. Nimeni n-are nici o problemă şi capul de măgar devine câine fioros… Şi nu mi-e ruşine să recunosc. L-am crezut şi eu.

De ce am ales să vă povestesc despre Magicianul Marian Râlea şi despre ceea ce face el cu lumea poveştilor? Pentru că, în urmă cu ceva vreme, am văzut un spectacol minunat, pentru oameni mari… Nu are importanţă ce, unde şi când. Iar în timpul spectacolului, de la început şi până la sfârşit, un domn – vorba lui Caragiale, „nu spui cine, persoană importantă!”, da’ mare critic – un domn, spuneam, grav şi profesoral, a luat neobosit notiţe de la prima şi până la ultima scenă. Nici n-a râs (deşi era de râs), nici n-a plâns (şi a fost şi de plâns). Am surprins un moment privirea uneia dintre actriţe şi i-am citit amărăciunea… Lui şi multor altora le-aş propune o dimineaţă de duminică la Teatrul Naţional pentru Copii.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.