Mai mult decât o poveste despre o generaţie rătăcită, al cărei exponent ar fi Karolina, fata care se sinucide de „viaţă care doare”, „Absint” este, în viziunea regizorală a lui Claudiu Goga, o „mică” tragedie fără „eroi” sau, altfel spus, o poveste despre vieţuirea eşuată – într-un anumit context social (comunism/ postcomunism), dar, aşa cum este citit textul, de fapt şi dincolo de el.
În varianta scenică de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, piesa Magdei Fertacz (prezentată în cadrul ediţiei de anul acesta a Festivalului de Dramaturgie Contemporană), este în primul rând o poveste despre vieţi lipsite de strălucire, despre oameni care nu-şi caută drumul, pentru că sunt încă de la început proiectaţi pe un traseu pe care şi-l asumă ca fiind al lor şi descoperă în final că undeva, cumva au greşit. Nimic strălucitor în sinuciderea Karolinei, nimic poetic, doar un permanent sentiment de amar şi o mocirlă uriaşă de banal. Acestui banal îi dă Claudiu Goga forma poeziei şi, tocmai prin această interpretare, istoria unei sinucideri şi a unei familii exponenţiale pentru familiile care au traversat anii comunismului în Europa de Est şi au trecut apoi în postcomunism devine mai mult decât un fapt de viaţă izolat. Desigur, ar putea fi, chiar şi fără voie, un manifest – acelaşi manifest despre pierderea identităţii unei generaţii, despre dezrădăcinare etc. la care s-au întors destul de des dramaturgii contemporani. Dar Claudiu Goga îşi situează povestea într-un mult mai tentant general-uman, într-o lume în care emoţia nu se rătăceşte în concepte, ci scoate la iveală acele laturi după care fiinţa umană tânjeşte acum poate mai mult decât oricând.
Scenografia Liei Dogaru desface povestea în trei planuri. În fundal, o masă lungă, într-o casă în care ar fi trebuit să se desfăşoare nunta, în faţă, foarte aproape de public, sub un celofan, cadavrul fetei, în rochie de mireasă pătată de sânge, iar între aceste două planuri, un câmp cu maci uriaşi şi printre ei un leagăn, un fotoliu, o măsuţă… Linia poetică pe care o desenează câmpul cu maci conduce textul într-o zonă în care în prim-plan trece omul cu durerile, tristeţile şi micile lui drame, rătăcit într-o lume în care „viaţa doare”.
Construit dinspre deznodământ spre început, de la final la start, „filmul” Karolinei se derulează pe două planuri. O poveste de dincolo de moarte care curge încet, în sens invers, fata se ridică şi-şi revizitează viaţa, absurd, comic şi amar, oprindu-se în diverse momente care i-au marcat existenţa, din copilărie şi până la clipa morţii, în anticamera crematoriului. Micile drame, certurile cu părinţii sau certurile părinţilor, micile traume, tatăl comunist, lipsa de iubire din familie, toată existenţa amară, anostă şi întunecată, prima experienţă sexuală, avortul, nimic din toate astea nu justifică într-adevăr hotărârea de a se sinucide… în ziua nunţii. Nimic şi totul… Sinuciderea Karolinei, aşa cum se întâmplă ea în spectacolul lui Claudiu Goga şi, mai ales, momentele care o preced ar putea fi psihanalizabile. Dar clipele acelea dinainte, când scrie cu litere mari pe materialul transprent din fundal „viaţa doare”, sunt mai mult decât un strigăt de ajutor.
Sunt expresia unei vieţi, una dintre multele vieţi, care s-a născut bolnavă de moarte. Expresia unui contemporan „infernul e în noi”. Este o posibilă poveste „în mic” a unei întregi generaţii, desigur, dar o poveste care nu-şi pierde, totuşi, gustul de poveste personală: o tragedie ascunsă într-o dramă.
Celălalt plan este chiar filmul pe care Karolina îl înregistrează înainte să se sinucidă – marele rol al vieţii ei. Felul cum regizorul combină scenele, felul cum combină momentele în care filmul este proiectat şi fata îşi aminteşte diverse întâmplări (care nu se doresc neapărat o justificare a gestului ei, ci mai degrabă o nevoie de a „se juca” pe sine) cu acelea în care povestea creşte în câmpul de maci, din replici niciodată rostite în viaţa reală, toate creează un univers dintre lumi, în care viaţa sau ce a mai rămas din ea curge altfel. La intersecţia dintre realismul imaginilor din fundal şi poezia de o frumuseţe absurdă şi morbidă a macilor roşii – un spaţiu al „irealităţii imediate” – se află, fără îndoială, „cheia” spectacolului.
Fără exces de patetism în rolul Karolinei, Iulia Popescu construieşte un personaj în care ghiceşti traumele unei copilării şi ale unei adolescenţe hipersensibile, precum şi femeia rămasă prizoniera unei fetiţe pe care o iubeşte şi o urăşte în aceeaşi măsură. Rămasă prizoniera educaţiei primite într-o familie în care nu i-a lipsit nimic şi i-a lipsit totul. De aici, şi neînţelegerea chinuitoare a celor doi părinţi interpretaţi de Viorica Geantă-Chelbea şi Mihai Bica – amestec de realism şi grotesc foarte bine dozat –, care în final rămân cu întrebarea „Ce n-a fost bine?”. Iar descompunerea aproape milimetrică a traiului conjugal, a scenelor domestice este, probabil, cea care dă un răspuns la această întrebare. Întrebarea cu care îşi chinuiesc mintea doi părinţi a căror fiică s-a sinucis şi care, îmbrăcaţi în negru, stau la masa la care ar fi trebuit să fie socri, refăcând firul unei vieţi la care de-abia acum au răgaz să se gândească. „Ce n-a fost bine?” Nimic şi totul…
Print