De multe ori ni se spune să nu luăm lucrurile la modul personal. Suntem îmbiaţi să trecem prin viaţă cât mai obiectivi şi circumspecţi cu putinţă. Lumea noastră nu mai are timp pentru sentimente. Teatrul, însă, înseamnă încă o experienţă profund personală. Pare o constatare banală, acel gen de afirmaţie întâmpinată cu o ridicare scurtă din umeri şi una prelungită din sprâncene care aşteaptă o continuare ceva mai explicativă şi mai adâncă în sens. Dar asta e tot. Şi are atâta sens cât ne dăm voie să aibă. Cu cât trăim mai mult în nume propriu şi răspundem la un nume şi nu la un număr sau o adresă de e-mail, cu atât luăm lucrurile la modul personal şi le dăm voie să ne atingă, să ne impresioneze, să ne modifice, să ne emoţioneze. Iar menirea teatrului a rămas în esenţă aceeaşi: să facă toate lucrurile astea cu voia noastră.
Acesta este unul dintre lucrurile simple şi valoroase pe care le-am învăţat sau mi le-am reamintit în cele câteva zile petrecute la Macea, în Judeţul Arad, acolo unde a avut loc cea de-a cincea ediţie a Academiei Itinerante Andrei Şerban. La capătul unui drum lung, în spatele unor porţi înalte, un castel cu un trecut plin de poveşti ne aştepta pe cei mai bine de patruzeci de călători pe drumul artei dramatice. Şi lângă castelul cu multe scări, coridoare şi camere largi, o grădină botanică aproape sălbatică ne ivita parcă să o explorăm. M-am simţit copil pornit în aventură în grădina bunicilor sau în podul cel vechi al casei bătrâneşti. Şi dincolo de un răsfăţ personal, metafora are un sâmbure consistent. Copilul cu întrebările lui multe şi sâcâitoare, cu imaginaţia lui care nu oboseşte niciodată, cu energia lui pozitivă, lipsit de spaime şi curios din fire este, poate, cel mai bun exemplu de urmat pentru un actor.
Aşadar, o mulţime de copii maturi au pornit în căutarea lui Richard III sau a celor două perechi de gemeni din „Comedia Erorilor” sau a atmosferei din „O lună la ţară” a lui Turgheniev, ori pe urmele personajelor lui Sarah Kane. Am plecat prea repede pentru a putea şti dacă întâlnirea s-a produs. Probabil că da. De altceva sunt sigură, însă. Pe drumul spre aceste personaje şi poveşti, în săptămâna petrecută într-un timp ieşit din timp, fiecare a parcurs o distanţă semnificativă spre sine însuşi. Poate s-a şi întâlnit cu sine la un moment dat; privind cerul de la umbra unui copac, mirându-se de prezenţa iepurilor sălbatici, privindu-se în oglindă dimineaţa, bucurându-se de felul în care luna luminează o potecă de pietriş alb în noapte, mâncând în linişte sau alergând pe holuri lungi ca în copilărie. Eu aşa am păţit. Şi am zâmbit de fiecare dată.
Abia revenită în malaxorul de nervi şi timp numit oraş am înţeles ce cadou le-a făcut Andrei Şerban celor pe care i-a ales drept participanţi la workshopul pe care l-a condus; şansa de a petrece o săptămână cu o altfel de durată, în care şansa de a pune întrebările care să conteze este exponenţial mai mare decât în cotidianul convenţional. Şi, poate, cu puţin noroc, întâlnirea aceea rară cu tine însuţi, chiar se poate întâmpla. La modul cel mai personal. Sentimentul de linişte, de echilibru suspendat, de aici şi acum palpabil, de conştentizare a sensului tău într-un lanţ din care faci parte, unic şi irepetabil, indispensabil şi în acelaşi timp egal cu ceilalţi, importanţa de a fi tu însuţi şi de a gândi fără cenzură, generozitatea, altruismul, omenia şi zâmbetul netrucat de pe chip şi din suflet sunt lecţiile mele, foarte personale, învăţate în zilele petrecute la Macea.
Dincolo de aceste daruri primite există poveştile fiecăruia dintre cei care au făcut din Academia Itinerantă Andrei Şerban de-a lungul anilor. La fel de personale şi de preţioase. O înşiruire de activităţi, o dare de seamă jurnalist-minuţioasă cu programul zilnic şi explicarea academic-doctă a fiecărei zile în parte nu ar face altceva decât să aplatizeze o experienţă care înseamnă mai mult decât explicaţii juste şi reci pentru cei care s-au bucurat de ea.
Corola de minuni poate fi mai colorată sau mai pală decât am înţeles-o eu. Şi poate tocmai în asta constă cea mai mare dintre aceste minuni; într-un timp relativ nu există adevăr absolut. Iar percepţia proprie nu mai are nevoie de justificări. Teatrul, însă, îşi permite, încă, luxul de a însemna o experienţă atât de personală.
Buna seara! As vrea sa particip si eu anul viitor. Se poate ? Ce ar trebui sa gac ? Cu multe sperante si vise, actrita Loreta Neculai.
Ce ar trebui sa fac sa particip si eu?