Atelierul, interstițiu-laborator în care pătrunde fiecare creator cu toate tabieturile, visurile, rutinele și atuurile lui, este un spațiu de trecere în care participanții caută ceva. Toți caută același lucru și, în același timp, fiecare caută altceva. Nu Adevărul, ci adevărul personal. Muncă de grup și creație individuală, atelierul concentrează energii, emoții, teorii, practici. Prin el ies la suprafață necunoscute – unele spre a se limpezi în cele din urmă, altele spre a nu se limpezi nicicând.
Editura Nemira a publicat recent un volum-puzzle în care se construiește, din fragmente, imaginea Academiei Itinerante Andrei Șerban, proiect cultural singular în teatrul postdecembrist și, mai mult, proiect de viață în care conceptul general primează în fața trăirii individuale. Volumul va fi lansat pe 26 octombrie, în cadrul FNT, la Fundaţia Lowendal, în prezenţa lui Andrei Şerban. Atelierul, această fata morgana indispensabilă artistului veșnic nemulțumit sau cel puțin veșnic curios, această variabilă într-o lume artistică minată de atâtea invariabile sacrosante, își confirmă portretul mișcat, incert, fluid, în acest volum colectiv în care au cuvântul cei care au disponibilitatea și curajul să experimenteze. Pe de altă parte, „Cartea Atelierelor“ reconstituie autentic, în măsura în care o reconstituire poate fi autentică, un fenomen care, pare-se, s-a încheiat în 2012, cu atelierul de la Mogoșoaia.
Despre ce este vorba, așadar? Despre patru ediții ale Academiei Itinerante Andrei Șerban, la care au participat artiști și nu numai, dispuși să uite ce au învățat, să încerce ce n-au învățat, să se joace, să-și suprime orele de somn, să greșească, să dăruiască și să primească. Ele s-au desfășurat la Plopi (2007), Horezu (2010), Ipotești (2011) și Mogoșoaia (2012), în câteva veri care au schimbat viața celor dispuși să intre în regulile jocului și ale timpului sau ale întrecerii cu timpul, căci atelierele lui Andrei Șerban sunt și așa ceva, cum el însuși recunoaște în mărturisirea cu care se deschide volumul: „Toţi cei care au participat la aceste Ateliere ar fi vrut ca ele să nu se încheie. Fiecare a făcut eforturi mai mari decât se credea capabil, dar nimeni nu era obosit, cu toţii ar fi dorit să continue. Ca să evit alunecarea spre sentimentalism, înainte de a se urca în autobuz, le-am propus tuturor o ultimă lectură din notele luate la un Atelier cu Peter Brook: <Să ne imaginăm ceva ce nu vedem prea des, un obiect care în Evul Mediu era mereu prezent – clepsidra. Ea răstoarnă nisipul, de la un capăt la altul, şi-l lasă să curgă fir cu fir, pentru ca tu să-ţi dai seama concret ce înseamnă cu adevărat timpul. În Evul Mediu, clepsidrele existau pretutindeni ca să le amintească oamenilor că viaţa e foarte scurtă. Şi, în consecinţă, că nu e timp să pierzi nicio clipă. Trebuie să plăteşti pentru ce ţi s-a dat, prin efortul tău, prin munca ta. În orice formă de spectacol, fie teatru, film, dans, muzică sau artă vizuală, există la orice pas acest memento mori: timpul se scurge, în fiecare clipă, atât pentru tine, cât şi pentru spectatori, timpul se scurge, în mod egal, pentru toţi. Şi fiecare fir de nisip contează. Trebuie să-ţi aminteşti de clepsidră, dacă o ignori, o faci pe propriul risc.> Brook vorbeşte despre un adevăr greu de acceptat: foarte des avem impresia că timpul e veşnic la dispoziţia noastră şi lăsăm pe mâine ce am putea face azi. La Ateliere s-a lucrat intens, fără să amânăm nimic. Am încercat să facem efortul, aproape imposibil, ca fiecare fir de nisip din clepsidră să fie valorificat, aici şi acum.“
Cum curge firul de nisip în clepsidră au încercat să-și închipuie, povestind despre experiența lor intimă, cât despre latura colectivă a acestei experiențe, și în registru sentimental, și pe calea dicteului automat, și eseistic, și în formula interviului, unii dintre participanții la cele patru ateliere. Printre ei, actori, regizori, scenografi, artiști vizuali, critici de teatru, jurnaliști. Miza principală a volumului este, de altfel, tocmai autenticitatea ce se poate păstra prin mărturia celui care a fost acolo, a văzut, a participat. În „Cartea Atelierelor“ se succed instantanee din cele patru incursiuni în sine puse la cale de regizorul Andrei Șerban, din convingerea că igiena mintală și sufletească îi sunt indispensabile artistului adevărat, creatorului care nu se teme să spună „nu știu“, conștiinței dispuse să se lupte cu propriile limite, dar și cu limitele celorlalți. Lupta cu sine, ca element comun al experiențelor personale, și mărturia directă, ca formulă de bază a unei cărți-document, se regăsesc în toate componentele ce-și așteaptă cititorii să le descopere, mai ales după ce au terminat de citit și au pus cartea alături. Plasate între un prolog și un epilog ce lasă drum deschis oricărei posibilități, între cuvintele artistului care vrea întotdeauna altceva, anume Andrei Șerban, „Nevoia de Atelier“, „Momentul zero. Spovedanie la Tanacu“, „Observatori activi“, „Dialoguri“, „Horezu. Ipotești. Mogoșoaia. Am fost acolo“ și „Instantanee“ sunt secțiuni ce cuprind gânduri, idei, frământări, jumătăți de imagini și visuri prilejuite de o experiență colectivă indefinibilă, după cum susțin toți participanții. Depun mărturie Marius Manole, Bogdán Zsolt, Ana Ioana Macaria, Andreea Bibiri, Maria Obretin, Istvan Teglas, Vlad Cristache, Alexandru Măzgăreanu, Vlad Cristache, Maria Obretin, Iulia Colan, Ramona Dumitrean etc.
Un loc special ocupă în volum mărturisirea atât de nuanțată a scriitoarei Tatiana Niculescu Bran, autoarea romanului documentar de la care a pornit experimentul „Spovedanie la Tanacu“, jucat la New York, Paris și București, dar și subtilul eseu al criticului George Banu, radiografie a feței și a reversului unui instrument teatral căruia i se spune, cu atât aplomb, atelier, precum și mărturia Corinei Șuteu, care a contribuit esențial la existența Academiei Itinerante Andrei Șerban. Și, în încheiere, un fragment din eseul lui Horia-Roman Patapievici, care aduce în discuție o perspectivă fertilă pentru dezbaterea căreia ar trebuie să-i dea naștere această carte-document: „Peste ani, am înțeles că sensul primei reconstrucții a spațiului public românesc, după căderea comunismului, s-a realizat prin conjugarea Pieţei Universității cu spiritul operei lui Andrei Șerban Trilogia greacă. Când eram adunați împreună, în noul spațiu public pe care îl cream în Piața Universității, simțeam că se mai afla ceva sau mai bine spus cineva cu noi. Nu era politicul și nici politica. Cu siguranță, nu era doar civismul; nici, cu atât mai puțin, ideologia. Erau un <sacru> al libertății și al fraternității. Cu noi, când ne simțeam liberi și fraterni, se mai afla un Zeu. Care zeu? Era zeul solar și întunecat, jucăuș și tragic, exuberant și contorsionat al libertății și fraternității, pe care și Andrei Șerban îl suscitase pentru noi în Trilogia greacă și care se joacă în istorie cu soarta popoarelor, cu destinele oamenilor, cu mărirea și decăderea culturilor. Această concomitență fie a ținut de destin, fie a creat un destin. Atunci când se va scrie istoria simbolică a deceniilor de după 1989 se va vedea că societatea românească a redescoperit spațiul public simultan și împreună cu el redescoperirea sacrului pe scena și în culisele teatrului“.
Print