Ureche absolută şi ochi desăvârşit pentru detaliu. Mimi Brănescu este, o dovedeşte cu fiecare piesă pe care o scrie, un as al replicii. Şi nu ştiu cum se face – ba ştiu! –, că fiecare dintre noi a rostit, măcar o dată, măcar una dintre replici. Fie din Insomniacii, din Gunoierul, fie din Flori, fete, filme sau băieţi, din Dumnezeul de a doua zi sau din Bigudiuri, fie din Acasă la tata. Asta ca să nu spun că ne cam regăsim într-unul sau altul dintre personaje sau că avem câte puţin din fiecare…
Probleme majore într-o societate minoră. Ratarea este cuvântul de ordine. Ratarea la nivel global, al obştei, şi ratarea la nivel individual.
Ratarea. În primul rând, a legăturilor fireşti dintre oameni,. Robert (Vlad Zamfirescu) apare în pragul uşii – acasă la tata, în urbea prăfoasă – şi rămâne acolo, cu geanta de voiaj pe umăr, o geantă prea mare pentru vizita de două ore cu care-şi obişnuise tatăl. Bun cunoscător al codurilor proxemice, regizorul Vlad Massaci îl lasă acolo preţ de o lungă discuţie în care, între două pahare de vin, tatăl (Gheorghe Dănilă) ţine să-i arate că nu dă doi bani pe cariera lui de jurnalist frumos, dar mai ales de poet cu poză în ziar. Mai târziu, Robert va avea de ratat întâlnirea cu Petrică (Marius Florea Vizante) şi cu Paula (Laura Creţ), colegii lui de liceu, regăsiţi aici de unde el a plecat. “Eşti nebun?!” – repetă Petrică la nesfârşit, ca semn de bucurie supremă, bucurie ce, de fapt, încearcă să înăbuşe frustrarea, invidia, româneasca oftică pe ăla care s-a ajuns. Iar Paula nici acum – cum nici atunci, în adolescenţă – nu reuşeşte să-şi exprime iubirea. Aplauze însă pentru momentul, excelent, în care ea recită frântura de poezie pe care a scris-o pentru Robert.
Robert coagulează proiecţiile de succes ale celor rămaşi acasă. Cum? O demonstrează profesorul Plesnea (Florin Anton), bun ca pâinea caldă, savant şi, inevitabil, beţiv. În faţa lui, Robert se jenează să spună că nu a fost la Paris, la Londra… Şi supralicitează: China, Japonia, Mexic… Îşi va recunoaşte minciuna ceva mai târziu, cu Paula, după ce ei doi vor fi ratat încercarea de a se apropia.
În provincie, iubirea se consumă la fel ca la Bucureşti, dar cu vizibilitate mai mică… Cât diferenţa dintre Bucureşti şi Paris sau Londra, nu-i aşa? Bărbatul bea, umblă după altele sau după cai verzi pe pereţi, iar femeia îl aşteaptă. Mia (Mirela Oprişor) îşi iubeşte bărbatul, i-a făcut doi copii şi-l aşteaptă în fiecare seară să vină de la cârciumă. Petrică însă o iubeşte în taină pe Paula care, la rîndu-i, l-a tot aşteptat pe Robert. Chiar şi profesorul Plesnea are o soţie care îl aşteaptă acasă… Iuliana (Mihaela Măcelaru), femeia de lângă tatăl lui Robert, a aşteptat şi ea, în fiecare zi cu ciorba caldă, un soţ care a părăsit-o fără nicio vorbă. Iar acum, la Bucureşti, iubita lui Robert, se adaugă paradigmei.
Teme mari, contextualizate într-o zonă (geografică) a derizoriului, tratate cu acribie. Cu veselie tristă şi cu multă tandreţe. Regizorul Vlad Massaci spunea odată, în e-paginile revistei noastre, că “teatrul de calitate” este sinonim cu “teatrul care surprinde glasul epocii tale”. Ei bine, asta-i epoca în care trăim, o epocă fără nimic eroic, a derizoriului absolut! Dar trăim cu sentimente, şi cu aspiraţii, şi cu speranţă.
Actorii au şansa replicilor pe care să le poată spune firesc şi a unui comentriu muzical fertil ironic, semnat de Cristian Juncu. Vlad Massaci îi lasă în seama textului, într-un spaţiu de joc foarte bine decupat de Andu Dumitrescu (scenografia), şi fiecare dintre ei reuşeşte să-şi asume cu succes tipologia. Cu menţiune specială pentru fineţea cu care Vlad Zamfirescu îl desenează pe Robert şi pentru verva, dar şi exactitatea cu care Marius Florea Vizante îl construieşte pe Petrică. Şi pentru Mirela Oprişor.
Întrebat cum va arăta teatrul viitorului, Vlad Massaci a răspuns: “Exact cum va arăta lumea în viitor. Un amestec de tehnologie şi sensibilitate. Dar, oricum va arăta lumea, teatrul se va baza pe mereu pe actor”. Quod erat demonstrandum.
Print