E frumos acasă, la tata. O boltă umbroasă, aer curat, linişte, prieteni din copilărie, amintiri. Departe de griul oraşului aglomerat, de probleme, frustrări şi oamenii din ce în ce mai mulţi şi mai trişti. Eu, cel puţin, aşa credeam. Am fost şi eu „Acasă la tata” la Teatrul de Comedie. Şi nu pot spune că a fost o vizită fericită. Am rămas mai degrabă cu sentimentul neîmplinirii, părere de rău pentru doi actori minunaţi, stingheri printre parteneri corecţi, într-o piesă banală şi nedumerire legată de gustul publicului.
Textul lui Mimi Brănescu e cât se poate de simplu. O situaţie de viaţă uşor recognoscibilă, câteva personaje pitoreşti, căptuşală psihologică subţire, drama noastră de zi cu zi bine camuflată de umorul neaoş şi bancurile scrise şi plasate după reţetar. Simplu nu înseamnă neapărat şi bun. Chiar dacă dialogurile prind încet-încet ritm şi situaţia e bine dozată, „complicaţiile” şi „răsturnările” sunt atât de monocorde, încât la finalul abrupt prima reacţie a fost: Asta-i tot? De aici neîmplinirea. Regia lui Vlad Massaci e cât se poate de onestă şi apreciez că a mizat pe jocul actoricesc, când era evident că mai mult nu se poate pretinde unei piese de acest gen. De ce a ales să o monteze, în schimb, e altă problemă. „Unde nu e nici Dumnezeu nu cere”, de acord, şi totuşi, de ce ne mulţumim cu evidenţa şi rămânem cuminţi într-un „aici şi acum” perpetuu, din două mese, trei scaune şi câteva lăzi de bere încropim un decor care nu spune altceva decât – facem şi noi ce putem – şi îmi să senzaţia tristă de sărăcie lucie şi sperăm ca publicul să se râdă la câteva replici inspirate spuse de actori talentaţi.
Ce m-a frapat încă o dată e îngăduinţa cu care publicul se bucură de acest spectacol. Gustul meu sau aşa numitele „pretenţii” proprii nu au nicio legătură cu faptul că observ din ce în ce mai des cum calitatea are tot mai puţină legătură cu dorinţele spectatorilor. Dacă pun în balanţă plusurile şi minusurile acestui spectacol, nu cred că ajung nici măcar la echilibru. Vlad Zamfirescu joacă asumat, credibil, rotund, nuanţat, construieşte relaţii, are un parcurs interior bine pus la punct – foarte bine. Marius Florea Vizante e spumos, are charismă, ştie să ritmeze o scenă, te face să pufneşti în râs, se joacă şi se bucură pe scenă – iarăşi, minunat. Dar cei doi nu pot compensa un text deloc spectaculos, actori nesiguri care devin din când în când artificiali sau supralicitează de prisos o replică, un decor nefericit şi o regie cuminte. Aşadar, unde greşesc eu şi unde au dreptate ceilalţi 300 de oameni care aplaudă în picioare?
Răspunsul cred că e la mijloc, aşa cum îi stă bine oricărui răspuns decent – aşteptările „omului din interior” sunt distorsionate de instrumentele critice de care dispune, iar cele ale publicului de oferta pe care o primeşte de ceva timp. Eu vreau artă, iar spectatorul crede că vrea acelaşi lucru, când, de fapt, s-a deprins să caute distracţia. Facilă dacă se poate. Aşa a fost obişnuit. Teatrele, în dorinţa de a câştiga publicul în lupta neloială cu televiziunile comerciale, au optat pentru spectacole care să semene cât mai mult cu sitcomurile care fac rating. Greşit. Sălile erau deja pline. În loc să caute spectatori noi în rândul consumatorilor de divertisment, ar fi fost interesant să crească nivelul pentru cei deja fidelizaţi şi să le ofere alternativa pe care, poate, ei o căutau în sala de spectacol. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. Nu ştiu dacă biletele ar fi fost în continuare „epuizate”. E doar un joc de-a „Ce-ar fi dacă ar fi” pe care nu e târziu să îl iniţiem. Publicul primeşte ce i se oferă. E maleabil şi docil. O văd seară de seară. Bucuria de a merge la teatru există. Ce-ar fi dacă ar fi răsplătită cu o calitate superioară? Nu ştiu.
Nu am răspunsuri. Am, însă, tot mai multe întrebări cu fiecare spectacol pe care îl văd. Şi îmi e şi ciudă că avem resurse, intenţii bune, mult talent şi dăruire, suntem toţi numai suflet, iar rezultatul scârţâie din balamale. Munca artistului nu e numai cu sine însuşi. E cu şi pentru public. Iar publicul, dragul de el, ne iubeşte aşa cum suntem. Românii iubesc artiştii, îi respectă şi îi aplaudă fericiţi că i-au văzut. Entuziasmul general, însă, e doar o pojghiţă sub care fiecare ştie că ar vrea mai mult. Nu e actor sau regizor care să se poată minţi pe sine. Indiferent de ce observ eu sau altul, de cât de plină e sala, de cât de multe felicitări primeşti. Şi aşa cum nu ne putem minţi pe noi înşine, dacă renunţăm la orgoliu (e greu, ştiu), poate trecem de bunele intenţii şi construim un teatru românesc aşa cum ştim că putem şi ni-l dorim cu toţii.
Acestea au fost gândurile mele după seara petrecută la Teatrul de Comedie. Cronicile sunt invariabil subiective, iar cine spune că se obiectivează în numele unor criterii perfecte se joacă periculos cu vorbele mari. Prefer să arăt cine sunt prin ceea ce scriu şi să greşesc încercând. Nu pot schimba impresia deloc flatantă pe care mi-a lăsat-o „Acasă la tata”, nu mă pot forţa să aprob un spectacol tern. Vreau, însă, cu tot dinadinsul să cred că aceiaşi oameni pot mai mult şi mai bine.
Print
Vremurile sunt grele. Nu grele in general ci grele in particular. Mancam si noi o paine. Acum, nu e vorba despre painea de azi dar despre cea de maine, de poimaine si asa mai departe. Pana la urma toate acestea nu reprezinta niste nevoi temporare ci chiar dovedit insumat, viata noastra, a fiecaruia luata separat si a tuturor luata in general.
Nu ma pot bucura de un succes personal si sinonim temporar in defavoarea reusitelor sau nereusitelor grupului de aderenta. Si din pacate chiar si aici avem de a face cu alte cutremure meschine. Trecand peste toate, ma gandesc ca pentru a evolua, este necesar a-ti gasi reperul. Ti-ai pierdut reperul? Nu evoluezi. Ai doar o senzatie de evolutie rezultata din: nu stau ca altii, eu fac ceva.
Adeseori a gasi reperul inseamna a vedea, a interactiona cu altii asemeni tie intr-u dorinta si idealul fixat. Si aruncand o privire simpla, descoperi ca acei colegi, prieteni, artisti la fel, se desfasoara ca activitate intr-o zona de supravietuire ca cea mai sus descrisa. Nu se poate judeca calitatea inca fiindca deocamdata discutam despre supravietuire in brut. In viu sa zicem. Sau cum este cazul meu modest, la kilogram. Fie oricum, cea mai veche a doua meserie din lume, nu moare. Si asta este o ipoteza in sfarsit benefica. Ulterior apare si perspectiva vizibila a lui “ce faci?” . Nu “cum?”. Doar “ce?” si “de ce?”. Iar aici lucrurile se simplifica, sita cerne si peisajul devine mai vizibil. Acuma zica-se unii ca actorul precede realitatea. Nu in sensul distructiv. Invers. Si asa este fiindca nu se termina lumea cu tine. Au mai fost altii si culmea e ca mai si urmeaza. Ei si daca nu gandim apocaliptic, cautam solutii de ancorare in prezent. Cautam solutii de trecere impreuna peste o perioada care iarasi spun, nu poate fi mai mica sau egala cu propria noastra viata. Asta de-o traim. Hai sa cascam bine ochii si sa nu ne mintim. Am mai vazut ca in zilele noastre, de dragul adevarului nu mai conteaza atat de mult cum-ul ci mesajul de transmis. Si nici asta nu o pot judeca fiindca nu este nimic nou si stiu, cititnd, ca toate acestea s-au mai intamplat si altadata. Mai presus de pareri, de gesturi orgolioase, de orientari sexuale, de originalitate, etc, lucrurile se misca.
Cred in tine pentru a putea crede in mine pentru a putea face ceva impreuna. Altfel nu se poate. Altfel nu merge. Vrem nu vrem, exista cateva generatii de sacrificiu incadrate intre habar nu am care ani si care sufera de discretie, bun simt si masura. Generatii sanatoase care sunt blestemate si injurate adeseori. Reusita unuia dintre ei nu poate aduce sanatatea intregului. Nu vorbim despre foarte multi oameni. Nu vorbim despre parintii lor. Suntem cei care figuram in evidente fara doctorate (majoritatea), si pe a caror diploma scrie absolvent. Si atat. E vorba cred in definitiv de aproximativ 4 generatii sau 5 ori, hai sa spunem, 4 clase pe an, deci 20 de clase ori 15 elevi, ar rezulta 300. Mda. Vizante avea dreptate cu 300. Nimic nu e intamplator. 300 de oameni in care s-a investit viata de profesor. Unii nu mai sunt. Altii nu mai predau. Dar astia 300 este tot ce aveti pentru maine. Nu gandesc exclusivist caci o trupa proaspata nu inseamna decat o trupa proaspata si nimic mai mult. Am mai invatat ca nu e nimeni de neinlocuit si mai ales ca este loc pentru toata lumea. Si atunci iata ca iese si soarele dar parca tot e nor pe cer. Din suma de 300 sa zicem, unul priveste in jur si nu este de acord cu peisajul. Ii vede deficientele, intuieste viitorul si se vede proiectat peste fix 13 ani, mai batran, cu un copil si cu un salariu de bugetar (intre 700 si 1000 ron/2013) si zice: Trebuie sa aleg. Trebuie sa fac ceva cu mine. Si fir-ar a naibii de viata, alege ce e mai rau pentru el. Si nu e vorba de noroc, fiindca sortii si idele s-au dovedit favorabile lui. A spus nu meseriei de scandura si a asteptat. Si a asteptat macinat poate, habar nu am, sa se intample ceva. Eu cred ca nimic pe lume nu este mai trist decat un actor trist. Si omul asta simplu sau cum vreti voi sa-i spuneti a avut un vis intr-o seara. Se facea ca generatia lui din 2000, aia din care facea el parte impreuna cu cei de dinaintea lui si impreuna cu cei de dupa s-au intalnit si au inceput sa faca lucruri mai mult sau mai putin bune. Dar faceau. Si era frumos. Era normal sa fie asa. In sfarsit se intampla ceea ce profesorii lui ii spuneau cum ca arta, teatrul, este o echipa. Si totul era perfect. Numai ca fiind doar un vis, trezirea a fost cum era si normal sa fie: brusca. Si poate, habar nu am, scrisul a fost singura varianta onesta de a iesi din impasul acelei dimineti. Si eu acum cand ma trezesc dimineata, in fiecare dimineata, ma gandesc la el si imi vine asa ca un nod in gat, nu stiu de ce, sa nu renunte. Dar eu stiu ca nu o sa renunte. Ma impresioneaza atat de tare gestul asta al lui, asta de a-si oferi gandurile scrise colegilor lui, colegilor astia despre care si el stie ca nu sunt fericiti incat imi vine sa plang. Da’ sa plang rau de dot! Dar eu nu plang ca sunt barbat si am o diploma. Si uite din cauza asta m-am gandit sa iti scriu acum: fiindca face bine la sanatate; e cinstit sa scrii, e poate cel mai cinstit sa scrii. Scrie si tu! Asta cred ca ti-ar zice si el. Dar ai doar grija ca ceea ce scrii s-ar putea sa ma raneasca. Si daca ma ranesti, visul meu de noapte va fi direct proportional cu ura si antipatia ta. Oricarui critic, un mesaj bun: ajutati vremurile, ajutati repetitiile, incurtajati scrisul, iubiti actorii atat de mult incat sa va vedeti reparate defectele lor in urmatoarele spectacole vizionate, mergeti de mai multe ori la piesa aceea, fiti liantul dintre public si voi prin teatru si actori. Si nu in ultimul rand, iubiti! Iubiti orice. Iubiti oricand! Iubiti oricat! Fiti atenti de cate ori se scrie ceva. In definitiv si voi faceti acelasi lucru minunat: Scrieti! Si daca eu un amarat de actor am inca nodul ala in gat scriind, sigur voi aveti puterea sa ma faceti sa plang citind. PS Respect si puterte neconditionata tuturor celor care scriu intr-u arta. Se stiu ei. Sunteti cei mai buni.
D-le Marius Chivu,
Din intunericul salii am avut bucuria traita a spectatorului,de a te vedea jucand in “Casatoria” de pe scena Teatrului Bulandra.Personajul acela timid si balbait mi-a ramas pentru totdeauna in memoria teatrala,nu cred ca altcineva poate interpreta mai bine acel personaj pitoresc din piesa lui Gogol.
Tot respectul meu pentru gandurile spuse pe calea tastaturii.Sunt chiar mai triste decat poate fi un “actor trist” in ziua de azi.Dar poate marturisirea pe care ti-o fac te poate face putin mai bucuros decat ti-ai putea inchipui:sunt tatal autoarei articolului de mai sus,te asigur pe cuvant de onoare,ca in ordinea aceasta_familia,teatrul si actorii sai sunt cele mai dragi valori din viata ei la care tine cu dragoste nedisimulata.
Cu deosebit respect!
C.E.
Marius, ????????! Ce vrei sa spui.
O piesa slaba, bulevardiera… oamenii se amuza cu replici grosolane,deplasate, cuvinte urate…si totusi jucata bine.
Oricum, nu o recomand.
Este o piesa grea, tragi-comica. Daca privesti in aparenta o sa intelegi ce a inteles Anca, mai sus. Este o piese interpretata magistral la Teatrul de Comedie, care are darul de a te incarca, si nu numai cu pozitiv. O recomand cu caldura, dar nu celor care vor sa vada o comedie usoara…