Acasă la tata cu bune şi rele

E frumos acasă, la tata. O boltă umbroasă, aer curat, linişte, prieteni din copilărie, amintiri. Departe de griul oraşului aglomerat, de probleme, frustrări şi oamenii din ce în ce mai mulţi şi mai trişti. Eu, cel puţin, aşa credeam. Am fost şi eu „Acasă la tata” la Teatrul de Comedie. Şi nu pot spune că a fost o vizită fericită. Am rămas mai degrabă cu sentimentul neîmplinirii, părere de rău pentru doi actori minunaţi, stingheri printre parteneri corecţi, într-o piesă banală şi nedumerire legată de gustul publicului.

Textul lui Mimi Brănescu e cât se poate de simplu. O situaţie de viaţă uşor recognoscibilă, câteva personaje pitoreşti, căptuşală psihologică subţire, drama noastră de zi cu zi bine camuflată de umorul neaoş şi bancurile scrise şi plasate după reţetar. Simplu nu înseamnă neapărat şi bun. Chiar dacă dialogurile prind încet-încet ritm şi situaţia e bine dozată, „complicaţiile” şi „răsturnările” sunt atât de monocorde, încât la finalul abrupt prima reacţie a fost: Asta-i tot? De aici neîmplinirea. Regia lui Vlad Massaci e cât se poate de onestă şi apreciez că a mizat pe jocul actoricesc, când era evident că mai mult nu se poate pretinde unei piese de acest gen. De ce a ales să o monteze, în schimb, e altă problemă. „Unde nu e nici Dumnezeu nu cere”, de acord, şi totuşi, de ce ne mulţumim cu evidenţa şi rămânem cuminţi într-un „aici şi acum” perpetuu, din două mese, trei scaune şi câteva lăzi de bere încropim un decor care nu spune altceva decât – facem şi noi ce putem – şi îmi să senzaţia tristă de sărăcie lucie şi sperăm ca publicul să se râdă la câteva replici inspirate spuse de actori talentaţi.

Ce m-a frapat încă o dată e îngăduinţa cu care publicul se bucură de acest spectacol. Gustul meu sau aşa numitele „pretenţii” proprii nu au nicio legătură cu faptul că observ din ce în ce mai des cum calitatea are tot mai puţină legătură cu dorinţele spectatorilor. Dacă pun în balanţă plusurile şi minusurile acestui spectacol, nu cred că ajung nici măcar la echilibru. Vlad Zamfirescu joacă asumat, credibil, rotund, nuanţat, construieşte relaţii, are un parcurs interior bine pus la punct – foarte bine. Marius Florea Vizante e spumos, are charismă, ştie să ritmeze o scenă, te face să pufneşti în râs, se joacă şi se bucură pe scenă – iarăşi, minunat. Dar cei doi nu pot compensa un text deloc spectaculos, actori nesiguri care devin din când în când artificiali sau supralicitează de prisos o replică, un decor nefericit şi o regie cuminte. Aşadar, unde greşesc eu şi unde au dreptate ceilalţi 300 de oameni care aplaudă în picioare?

Răspunsul cred că e la mijloc, aşa cum îi stă bine oricărui răspuns decent – aşteptările „omului din interior” sunt distorsionate de instrumentele critice de care dispune, iar cele ale publicului de oferta pe care o primeşte de ceva timp. Eu vreau artă, iar spectatorul crede că vrea acelaşi lucru, când, de fapt, s-a deprins să caute distracţia. Facilă dacă se poate. Aşa a fost obişnuit. Teatrele, în dorinţa de a câştiga publicul în lupta neloială cu televiziunile comerciale, au optat pentru spectacole care să semene cât mai mult cu sitcomurile care fac rating. Greşit. Sălile erau deja pline. În loc să caute spectatori noi în rândul consumatorilor de divertisment, ar fi fost interesant să crească nivelul pentru cei deja fidelizaţi şi să le ofere alternativa pe care, poate, ei o căutau în sala de spectacol. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. Nu ştiu dacă biletele ar fi fost în continuare „epuizate”. E doar un joc de-a „Ce-ar fi dacă ar fi” pe care nu e târziu să îl iniţiem. Publicul primeşte ce i se oferă. E maleabil şi docil. O văd seară de seară. Bucuria de a merge la teatru există. Ce-ar fi dacă ar fi  răsplătită cu o calitate superioară? Nu ştiu.

Nu am răspunsuri. Am, însă, tot mai multe întrebări cu fiecare spectacol pe care îl văd. Şi îmi e şi ciudă că avem resurse, intenţii bune, mult talent şi dăruire, suntem toţi numai suflet, iar rezultatul scârţâie din balamale. Munca artistului nu e numai cu sine însuşi. E cu şi pentru public. Iar publicul, dragul de el, ne iubeşte aşa cum suntem. Românii iubesc artiştii, îi respectă şi îi aplaudă fericiţi că i-au văzut. Entuziasmul general, însă, e doar o pojghiţă sub care fiecare ştie că ar vrea mai mult. Nu e actor sau regizor care să se poată minţi pe sine. Indiferent de ce observ eu sau altul, de cât de plină e sala, de cât de multe felicitări primeşti. Şi aşa cum nu ne putem minţi pe noi înşine, dacă renunţăm la orgoliu (e greu, ştiu), poate trecem de bunele intenţii şi construim un teatru românesc aşa cum ştim că putem şi ni-l dorim cu toţii.

Acestea au fost gândurile mele după seara petrecută la Teatrul de Comedie. Cronicile sunt invariabil subiective, iar cine spune că se obiectivează în numele unor criterii perfecte se joacă periculos cu vorbele mari. Prefer să arăt cine sunt prin ceea ce scriu şi să greşesc încercând. Nu pot schimba impresia deloc flatantă pe care mi-a lăsat-o „Acasă la tata”, nu mă pot forţa să aprob un spectacol tern. Vreau, însă, cu tot dinadinsul să cred că aceiaşi oameni pot mai mult şi mai bine.

Print

5 Comentarii

  1. Marius Chivu 28/02/2013
  2. un om cu dragoste de teatru 01/03/2013
  3. Luc 01/03/2013
  4. Anca 17/03/2013
  5. Bogdan 19/12/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.