Legea Timbrului Cultural agită de câteva zile veșnic agitata noastră mass-media, suscitând un nesperat interes, într-o perioadă în care nasul Elenei Udrea bate tot. Ei bine, în acest deșert al presei noastre de zi cu zi, în care tot românul se hrănește cu bucuria că luxul bogătașilor se plătește cu pârnaia și savurează imaginile cu WC-ul din celula lui Udrea, s-a strecurat un scandal care a făcut să tresară scânteia de demnitate culturală în orice român care se respectă. Într-o țară în care griul, viteza, problemele, sărăcia ne fac prea des să uităm că tocmai ceea ce numim – cu un termen de marketing – „consumul” de cultură ne face să ne simțim oameni, un astfel de atac direct a avut, de fapt, un efect benefic. Și cei mai mulți realizatori de televiziune sau șefi din trusturile de presă și-au amintit că acea chestie numită „cultură”, care nu face rating și e dată la o parte pentru „treburi serioase”, gen „de ce și-a dus Udrea degetul la nas”, există și poate stârni chiar un val de interes.
Da, nu e niciun secret pentru nimeni, în România consumul de carte pe cap de locuitor e unul dintre cele mai scăzute din UE. Da, piața de carte, cu mici excepții bine înfipte politic și care au acces (și au avut mereu acces) la fonduri mai mult sau mai puțin secrete, se zbate să exite. Și, da, scriitorii români, cu câteva excepții, scriu „de plăcere”, iar editurile supraviețuiesc greu, într-o lume în care interesul pentru lectură e departe de a fi stimulat în vreun fel și sunt departe de a se îmbogăți pe seama scriitorilor, așa cum susține dl Nicolae Manolescu… Dimpotrivă, piața de carte, în ciuda târgurilor unde, e-adevărat, lumea dă buluc de două ori pe an, e în cădere liberă, iar prețul unei cărți, deși în unele cazuri este mare pentru salariul mediu din România, totuși cu greu acoperă costurile editoriale. Să vorbim în contextul ăsta despre cartea de teatru?!
Da, nu e niciun secret că publicul, atunci când alege un spectacol sau un film, și se hotărăște să plătească prețul unui bilet, să sacrifice o parte din acel salariu lunar pentru ceva ce nu e nici pâine, nici ouă, nici carne, deci pentru ceva ce nu e neapărat necesar, caută mai degrabă distracția decât „cultura”. Și da, nu e niciun secret că în România, în condițiile economice ale anului 2015, în care efectele așa-zisei „crize” încă n-au dispărut, o știre precum cea din aceste zile, cum că timbrul cultural urmează să scumpească toate produsele culturale, va avea efecte clare: lumea se va feri mai abitir și va fugi ca „ucigă-l toaca” de tămâie de orice înseamnă carte sau așa ceva, pe motiv că „s-a scumpit”.
Iar reacțiile în lanț, în cazul în care o asemenea lege se va adopta (deși pe moment a fost oprită și urmează să fie găsită, pare-se, o soluție mai bună), vor fi mult mai grave decât par la prima vedere. Întâi, din cauza efectului psihologic asupra cumpărătorului, care, știind că trebuie să dea bani în plus, va spune din start „Nu!”. Apoi, pentru că editurile își vor diminua producția, nevoite fiind să cumpere timbrul respectiv pentru tiraje întregi, înainte de a ajunge cărțile în librării, urmând ca banii să-i recupereze în 3-4 ani uneori, atunci când se epuizează tirajul (și când primesc banii de la distribuitori…). Efectul imediat? Se vor axa pe acele cărți – comerciale, cum altfel?! – care au șansa să se vândă mai repede, așa încât banii să se recupereze mai repede. În acest fel, șansa unor „altfel” de cărți – și aici intră și cartea de teatru – va fi mult diminuată… Efectele pe termen lung sunt limpezi, nu?
Cine are de câștigat de pe urma unei asemenea legi? Uniunile de creatori, spune proiectul de lege. Însă ambiguitatea traseului banilor este perfectă. Această acciză pe cultură, care-și propune, în forma ei inițială, să stoarcă bani dintr-un domeniu oricum sărac este perdantă din start. Afectează pe toată lumea și nimeni nu câștigă. Cu excepția câtorva „canale” incerte, prin care ar trebui să circule acești bani. În ce fel ar urma să ajute respectivul timbru cultura, așa cum era motivat proiectul de lege, rămâne un mare mister.
Print