O mulțime de articole despre lumea lui Shakespeare a publicat presa internațională săptămâna trecută. Cronici nenumărate la puzderie de montări noi, reportaje de la repetiții, interviuri și ceva articole de autor, care abordează un gen de subiect neîntâlnit în presa din România.
Interesant este, de exemplu, că unul și același ziar, „The New York Times“, a propus în același timp două materiale numai bune să deschidă o dezbatere reală între specialiști despre ce înseamnă să joci personaje shakespeariene. Ce presupune teatrul lui Shakespeare? Ce-i cere actorului? Ce libertăți îi garantează și ce îi impune? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care răspund regizori care au semnat zeci de spectacole după Shakespeare și interpreți cunoscuți din ultima jumătate de secol. Tim Carroll, de pildă, fost director asociat la Shakespeare’s Golbe, de pildă, care a montat peste treizeci de spectacole după Shakespeare, inclusiv unul la Naționalul de la Craiova, spune că actorului îi trebuie în primul rând un fel de șiretenie, o calitate imposibil de definitit, prin intermediul căreia să poată „mirosi“ un personaj ce se desface în o mie de personaje, așa cum e aproape fiecare personaj shakespearian.
Cât despre interpretările intrate în istorie, rezistența lor la proba timpului, validarea continuă a valorii rămân rezultatul consensului. Empiric, acesta din urmă consolidează imagini care devin canonice. Impresiile se mărturisesc și se strâng în volume, iar interpreții shakespearieni, rămași în istorie, deloc mulți, nu fac decât să ducă mai departe misterul. Nu știm de ce ei, și nu alții. Se simte, dar nu se cuantifică și nici nu se detectează cu instrumentele rațiunii. Iată, pe scurt câteva mărurii:
Ralph Finnes despre Laurence Olivier:
„Shakespeare mi-a intrat cu adevărat în cap atunci când mama mi-a spus, cu cuvintele ei, într-o formă simplificată, accesibilă, povestea lui Hamlet. Aveam cam opt-nouă ani. Povestea m-a afectat și am asaltat-o cu întrebări, așa că mi-a pus o înregistrare veche cu Laurence Olivier: monologuri pentru filmul Hamlet. Forța acelei voci extraordinare mă năucea, mă purta spre cuvintele acelea, deși nu le înțelegeam pe toate. Forța și ritmul lor mă hipnotizau, aveau ceva seducător.“
Christopher Plummer despre Zoe Caldwell:
„Interpretarea de neuitat a lui Zoe Caldwell (în Antoniu și Cleopatra, la festivalul de la Stratford, în 1967) nu s-a văzut niciodată în străinătate. Dacă există un fir tragic în această piesă, atunci el s-a văzut acolo… Din punctul meu de vedere, cel mai tulburător și cel mai inspirat dar pe care i l-a făcut ea teatrului a fost rolul regina Egiptului. Ce trist că oamenii n-au avut cum să vadă această frumusețe, la care cerurile și eu am fost martori. (…) Și azi îmi murmură-n urechi plânsul ce izvora din străfundurile ființei ei când îmi ținea în brațe trupul fără viață, legănându-l… Aș fi murit bucuros în fiecare seară, numai ca să-mi pătrundă-n inimă aceste cuvinte și marea actriță care le pronunța.“
Judi Dench despre John Gielgud:
„Le spun mereu studenților că, dacă vor să afle cum să rostească cuvintele lui Shakespeare, Sir John (Gielgud) și Frank Sinatra îi pot învăța. Unul parcurgea întreaga gamă de sunete ale vorbirii, iar celălalt întreaga gamă a unui cântec, fără elemente emfatice extreme. Vârstele omului, recitalul lui John Gielgud după Shakespeare, de la New York, m-a vrăjit pur și simplu.“
Frank Langella despre John Gielgud:
„În adolescență adoram vocea lui John Gielgud și felul limpede, precis, inteligent în care juca personaje din Shakespeare. Mă încuiam în podul casei noastre din New Jersey și-i ascultam monologul din Richard al III-lea de zeci de ori, într-o înregistrare din 1955, dintr-un film cu Laurence Oliver. Voiam să alung unele lucruri din mine. Același monolog aveam să-l spun mai târziu, el aducându-mi admiterea la Lincolm Center Training Program, unde am fost ales din 30 de actori, în 1962, când Elia Kazan pregătea prima stagiune a companiei.“
Print