Cei mai dezinvolți – actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum știu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecțiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morții adevărați,
Morți tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mișcă!
Iar noi, cei țepeni într-o singură viață!
Nici măcar pe-asta n-o știm trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în șir,
Penibil și inestetic
Și nu știm unde dracu să ne ținem mâinile.
Print
Aceste versuri imi amintesc cu placere si nostalgie in acelasi timp de Maestrul Radu Beligan, care povestea cu eleganta sa verbala inegalabila un fapt care poate fi minor, dar care descrie exact maiestria interpretarii un actor valoros.
La intrarea intr-un local unde se gasea cu directorul Teatrului Bacovia din Bacau, o tanara se apropie si ii spune ca la masa de alaturi se gaseste vaduva lui Durrenmatt, care vazandu-l pe scena Teatrului National din Bucuresti interpretand rolul Romulus cel Mare de Friedrich Durrenmatt, doreste sa se complimenteze cu Domnia sa.Citise chiar si un delicios catren pe care un spectator nu oarecare, ci Mircea Ionescu Quintus ,il scrisese dupa cel vazuse pe scena pe Romulus cel Mare:
Comedia,o splendoare,
Interpretul,un titan;
Nici nu stii cine-i mai mare
Romulus sau Beligan?
De aceea probabil se intreaba si M.Sorescu de ce oare noi ne credem actori, cand in fond continuam a fi diletanti cu aere de artisti.