Împrumutând titlul unei poezii aflate la mare cinste în vremea proletcultismului pe stil nou, promovat de socialismul dinastic al anilor ’80, dar și plătind cu conștiinciozitate cuvenitele drepturi de autor, fiindcă nici nu se putea altfel, de vreme ce în cuprinsul ei este vorba și despre plagiate, savuroasa carte În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) a lui Radu Paraschivescu va figura, fără doar și poate, în bibliografia obligatorie a viitoarelor cercetări despre ceea ce s-a întâmplat în țara noastră în anii 2018-2019.
Personajele principale ale cărții sunt – și iar nu se putea altfel – politicienii sau, cum se dau de ceasul morții să fie numiți, „actori politici”. Preponderent se regăsesc și beneficiază de portrete în aqua forte politicienii sau, mă rog, politrucii din arcul guvernamental. Care se remarcă, printre altele, prin școală puțină și proastă, făcută și absolvită pe repede-înainte la Universități fantomă, prin doctorate plagiate, prin sistematica maltratare a limbii române, prin absența unei elementare culturi generale și aceasta chiar dacă li se întâmplă să devină miniștri ai Culturii, încăpățânați parcă să demonstreze că incompetența, nepotriveala cu postul au redevenit, ca în anii ’50 sau ca în anii ’80 ai secolului trecut, parte a identității naționale.
Nu lipsesc însă din carte nici actorii. Cei adevărați. Cei pe care îi vedem seară de seară pe scenă. De la Oana Pellea, Tudor Chirilă și Marius Manole până la Florin Zamfirescu și Alexandru Arșinel. Cum Radu Paraschivescu nu face cronică de teatru, ci o interesantă, spumoasă și inteligentă cronică politică, firește că nu vom afla în carte nici considerații despre cum au evoluat Oana Pellea în Livada de vișini, Tudor Chirilă în Tartuffe, Marius Manole în Viforul, Regele Lear sau Pădurea spânzuraților, Florin Zamfirescu în spectacolele de teatru independent în care încă mai joacă sau Alexandru Arșinel pe scena de la „Tănase’’. Ci despre cum s-au poziționat ei ca cetățeni, aureolați cu notorietatea pe care le-o conferă scena, în tot mai agitata viață politică a țării. O țară pe care nu au părăsit-o în favoarea Rusiei lui Putin, așa cum a făcut Gérard Depardieu spre a plăti impozite mai mici, ci în care au rămas, simțind-o, însă, în chip diferit. Dreptul lor.
Iată, de pildă, Oana Pellea, Marius Manole, Tudor Chirilă și asemenea lor mulți alți slujitori ai scenei, începând cu marii maeștri Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, simt România la răscruce, în primejdie, în prag de reinstaurare poate nu tocmai a dictaturii, însă oricum a unui totalitarism de factură anti-europeană, în vreme ce pentru Florin Zamfirescu țărișoara e atacată de satrapii UE care, așa după cum ne înștiințează pe pagina lui de facebook strălucitorul interpret de odinioară al lui Ion Nebunul din Năpasta, este „un căpcăun nemilos, un satrap, o dihanie coruptă și smintitoare”. Fostul rector al UNATC-ului bucureștean, astăzi profesor universitar septuagenar, e de sperat că și la pensie, uită de limbajul universitar și de ținuta academică și merge până într-acolo, încât edictează că „Uniunea Europeană e o curvă satanistă”.
Vă las pe dumneavoastră, stimați cititori, să descoperiți citind cartea care sunt abisurile politice ale gândirii d-lui Alexandru Arșinel. Care, în urmă cu vreo câțiva ani, voia să se înscrie, la pachet cu dl. Vasile Muraru, în UNPR-ul d-lui Gabriel Oprea, devenind între timp un admirator necondiționat nu doar al unui mare lanț de farmacii, ci și al doamnei Gabriela Vrînceanu Firea.
Nu e treaba mea, în calitate de critic de teatru, și nu cred că e nici misiunea revistei Yorick să spună cine are dreptate. Deși eu am o părere pe care mi-am exprimat-o cu vârf și îndesat în alte publicații. Dacă am abordat subiectul aici, în spațiul revistei Yorick, e pentru că mi se pare inadmisibil ca mai întâi dl. Arșinel, iar mai apoi și de dată mult mai recentă dl. Vladimir Găitan să își aroge dreptul de a-i pune la zid pe colegii lor, unii dintre ei cu o carieră mult mai consistentă, de a-i trage la răspundere, de a le administra o săpuneală și de a-i întreba superior „dar cine sunteți voi?” doar fiindcă sunt de altă părere și nu împărtășesc fantasmagoria că un partid anume le-ar fi triplat actorilor salariile. Ori să îi acuze pe colegii care își exercită dreptul de a protesta că nu ar înțelege ce face respectivul partid cu legile justiției.
Le reamintesc domnilor Zamfirescu, Arșinel, Găitan că teatrul este cea mai democratică artă. Fie și numai pentru motivul că se bazează pe dialog. Drept care îi rog cu tot respectul să își onoreze blazonul și condiția de artiști și atunci când vine vorba despre politică, politic, opțiune și angajare.
Domnule Mircea Morariu, critica poziției politice este una iar ATACUL LA PERSOANA este alta. Sintagma “ e de sperat ca și la pensie” adresat carierei profesorale a domnului Zamfirescu este absolut mizerabila și rusinoasa.
Nu puteti nega valoarea unei persoane de așa calibru doar pentru ca nu sunteți de acord cu postările sale de pe Facebook. Vorbim de un om care a făcut multe pentru România, inclusiv politic.
Credința ca “teatrul este democratic” sa știți, vine ca nuca in perete după aceasta prelegere in care ați stabilit taberele si dumneavoastră va lăudați parerea “corecta” pe care o apărați cu nume mari din teatru.
Culmea, sunt și eu in aceeași tabăra dar uite cum articolul acesta m-a indispus prin îngâmfarea și superioritatea care domina.
Un articol ratat, ca multe din articolele dumneavoastra. Numai bine!