Charismă, subtilitate, forță – fără îndoială. Je ne sais quoi – evident. Un dram de revoltă, o picătură discretă de (auto)ironie, o luciditate sănătoasă, poezie. La șaizeci și opt de ani, lucrează enorm, face film comercial și film de autor. Un simț al zădărniciei – vanitas vanitatum – îl însoțește mereu, acompaniind un bine cunoscut interes față de societatea în care trăim și problemele ei, despre care vorbește adesea. Nu e nici rebel, nici „băiat rău”, nici june prim, nici… Artele înseamnă și șabloane, dar individualitățile puternice trec printre ele.
Pentru iubitorii de film, ca și pentru amatorii de teatru care au avut norocul să-l vadă pe scenă, cu atât mai mult cu cât după anul 2000 s-a arătat rar, dar s-a arătat, „pe scândură”, personalitatea artistică și nu numai a lui Jeremy Irons e greu de surprins. După patruzeci de ani de carieră, parcă nu se lasă definită.
Nu e un admirator al comunicării intense din vremea noastră, care culminează cu incomunicarea și explică dezamăgit că în era corectitudinii politice, pentru că suntem atacați, orice am spune, sfârșim prin a nu mai spune nimic. Dar Jeremy Irons spune tot timpul, la aproape orice apariție publică, câte ceva despre lumea noastră.
Recent, acum câteva luni, s-a întors să facă teatru după o pauză lungă. Cum nu-l mai interesează nici West End, nici Broadway, a ales acum altceva. Anul acesta teatrul Bristol Old Vic a împlinit 250 de ani și l-a chemat acasă pe Jeremy Irons, ajuns pentru prima dată acolo în 1967, pentru cursurile de actorie. Acum a revenit pe scena pe care s-a remarcat la începutul carierei ca să-l joace hipnotic, au scris comentatorii la unison, pe James Tyrone din „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill, în regia lui Richard Eyre.
„Eu nu cred că actorii merită atâta atenție. Dar așa e lumea. Oamenilor le place să afle despre ei. Așa e viața. Însă am știut întotdeauna că nu merit atâta atenție”, a mărturisit recent într-un dialog pentru un cotidian din Marea Britanie, vorbind cu plăcere despre scurta întoarcere pe scena pe care a debutat și a jucat roluri substanțiale înainte de a cuceri marele ecran. Atenție însă a primit întotdeauna și întotdeauna fără a apela la stratageme ieftine sau trucuri de un fel sau altul. Nici cu adevărat retractil, nici jovial, actorul se declară în continuare fascinat de profesia lui, dar cuvintele lui nu am nimic bombastic, nimic fals și nimic care să nu te pună pe gânduri.
„High Rise”, filmul lui Ben Wheatley, și „The Man Who Knew Infinity”, regizat de Matthew Brown, sunt printre cele mai recente creații ale sale, lista fiind completată de creații care urmează să ajungă în curând la spectatori. Teatrul, proba de foc, cere un mare efort și Jeremy Irons susține, răsfățându-se sau cu sinceritate, că e deja prea bătrân pentru așa ceva. „Când îmbătrânești, secretul e să te intereseze în continuare lucrurile și să nu privești înapoi. Știu că unele lucruri ar fi putut fi mai bine, dar la momentul respectiv mai bine nu am putut. N-am regretat nimic în viața mea”.
Omul fără regrete, în felul lui un inadaptat la lumea în care trăiește și pe care se străduiește să o înțeleagă și să o ajute prin diverse acțiuni umanitare și luări de poziție, adesea incomode, e convins că nouă, oamenilor, ne plac supereroii, fie ei Batman sau Coriolan, pentru că suntem neputincioși. Și poate că și poveștile ne plac din același motiv.
Poveștile ocupă un loc uriaș în viața lui – de la sângeroasele povești shakespeariene, în care a jucat în tinerețe, colaborând chiar cu Royal Shakespeare Company, la cele din filmele de animație sau din blockbustere. Poveștile l-au deschis și el, la rândul lui, s-a deschis spre ele. Pe scenă, între „Poveste de iarnă”, primul spectacol profesionist în care a jucat în 1969, și „Lungul drum al zilei către noapte”, cea mai recentă producție în care a apărut, povestea lui este o poveste de dragoste – evident, cu despărțiri și împăcări. Pe marele ecran, povestea lui se construiește și azi din zeci de povești cu Sherlock Holmes, Nijinski, Liszt, Kafka, H.G. Wells, F. Scott Fitzgerald, Humbert Humbert etc. Nenumărate filme și nenumărate premii. Multe de neuitat, printre care „Iubita locotenentului francez”, regia Karel Reisz, care l-a consacrat, „Dead Ringers” al lui David Cronenberg (care i-a adus Premiul pentru Cel mai bun actor din partea New York Film Critics Circle și un premiu Genie), „Lolita”, filmul lui Adrian Lyne, „Misterul familiei Van Bulow” (rol recompensat cu un Oscar și cu Globul de Aur pentru cel mai bun actor), regizat de Barbet Schroeder, și atâtea altele.
„Voiam să scap și m-am gândit că-mi caut de lucru la un circ sau la un teatru”, povestește Jeremy Irons despre începuturi. Crescut într-o familie oarecare din Isle of Wight, a fost mereu altfel. Educat la un pension din Dorset, unde nu trebuie decât să te supui regulilor și nimic altceva, a dorit să evadeze spre libertate. Și a evadat, a hoinărit, a căutat. A ajuns la Bristol Old Vic, în cele din urmă, unde, după un curs de actorie de doi ani, a devenit secundul unui regizor tehnic și apoi actor.
A făcut comerț cu antichități ca să se poată întreține în școală și a ajuns relativ repede pe scena londoneză, unde a jucat un Richard al II-lea pe care spectatorii nu l-au uitat nici azi, într-o celebră producție Royal Shakespeare Company. Și pe Broadway a convins din prima, alături de Glenn Close, în „The Real Thing” de Tom Stoppard, câștigând imediat Premiul Drama League și Premiul Tony pentru Cel mai bun actor.
Rolul din celebrul serial „Brideshead Revisited” i-a adus celebritate și nominalizări la mai multe distincții importante, impunându-l definitiv în fața cineaștilor de diverse facturi și aducându-i zeci de propuneri, care mai de care mai consistente.
Mai în glumă, mai în serios, Jeremy Irons, care nu și-a împlinit visul de a juca Hamlet în regia lui Harold Pinter, spune că e mai degrabă un autodidact. Despre filmele lui vorbește cu mai puțină însuflețire decât atunci când atacă subiecte încă fierbinți: avortul, căsătoria între persoane de același sex, rolul Partidului Laburist, pe care chiar l-a finanțat, în Anglia etc. Ce te face un actor bun? Iată o întrebare la care refuză să răspundă, preferând să ridice din umeri și să-și aprindă încă o țigară.
Citind pentru reamintire lista filmelor în care a jucat, te izbește diversitatea. „Moonlighting” (regia Jerzy Skolimowski), „Julia” (regia Istvan Szabo), „Misiunea” (regia Roland Joffé), „Misterul familiei Van Bulow” (regia Barbet Schroeder), „Neguțătorul din Veneția” (regia Michael Radford), „M. Butterfly” (regia David Cronenberg), „O iubire a lui Swann” (regia Volker Shlöndorff) sunt câteva dintre cele care trebuie amintite aici și revăzute oricând.
Pentru actor, și filmele comerciale sunt, desigur, o lecție de învățat. A spus-o și Jeremy Irons, care a jucat în numeroase producții de succes la publicul larg, dar, în treacăt fie spus, a și refuzat destule propuneri, printre care aceea de a face parte din povestea James Bond. Și el, ca și alți artiști de același nivel, are cuvinte puține despre actorie, preferând să vorbească mai mult pe teme politice, de exemplu. O anume sobrietate declarativă în privința propriei profesii și chiar o anume reticență rar îl scot din zona confesiunilor aparente. Mărturisiri mai face din când în când, dar foarte rar se întâmplă, de fapt, să-și dea frâu liber reflecțiilor despre teatru și film și despre povestea personală. Jeremy Irons privește înapoi fără regrete și înainte fără liniște, o liniște cu care nu se întâlnește nici pe departe în fiecare zi din viața lui în perpetuă mișcare.
Print