Actorul neodimensional

Studiu de Ștefan Lupu – fragment din lucrarea de doctorat cu titlul „Actorul neodimensional”

O etapă importantă din formarea personală artistică a început în momentul în care mi s-a oferit ocazia să îmi documentez mult mai atent căutarile artistice prin intermediul școlii doctorale pe care urmează să o finalizez în cursul acestui an. Deși tema principală de cercetare a fost Commedia dell’Arte, am considerat că, din punct de vedere al direcțiilor artistice, pe mine mă reprezintă, în egală măsură, atât dansul contemporan, cât și realismul psihologic. Aceste trei direcții reflectă, din punctul meu de vedere, cele mai importante baze profesionale, în ceea ce mă privește, ca om de teatru.

În lucrarea de doctorat – „Actorul neodimensional” de Ștefan Lupu; UNATC „I.L. Caragiale” București, Conducător științific: prof. univ. dr. Paul Chiribuță –, am încercat să combin aceste trei direcții spre a descoperi și concretiza tema principală a lucrării, care este „Supra-realismul psihologic”. Atât cercetările teoretice, cât și lucrul practic, m-au făcut să concretizez această metodă, prin care susțin că un actor complex este un actor neodimensional. 

Analizele, studiile, dezbaterile de orice fel, cu rigiditățile lor au, în cazul domeniilor artei, rațiuni personale – drumuri proprii, întâlniri fertile, creatoare, în căutările pe care artistul, oricare ar fi natura lui, le face către descoperirea vocației și a obiectului artistic pe care vrea să-l creeze sau să-l întruchipeze. Această rațiune de început a studiilor nu este una mai prejos decât o motivație obiectivă – pentru că presupune la fel de multă curiozitate, implicare, efort, iar demersul nu poate fi unul desprins de teoriile disciplinei în interiorul căreia ne poziționăm.

În studiul de față experiențele directe, personale, descoperirile „pe viu” se vor împleti cu noțiunile teoretice pentru a schița un drum nou, care se dorește a fi revelator atât pentru înțelegerea unor fenomene teoretice, dar și util pentru practica actoricească reală, din sala de repetiții și de pe scenă. Actorul neodimensional, așa cum se va profila în paginile acestei lucrări este unul complex, care îmbină nu doar instinctul cu studiul, ci și mai multe arte sau practici, constituind un amestec care să reunească atât sensibilitatea, cât și strictețea actului dramatic profesionist. Acest melanj definește și lucrarea de față, care își va asuma în același timp și referințele teoretice, dar și avânturile și ocolișurile experiențelor personale care au fost prezente pe parcursul cercetării, făcând astfel loc practicii și realului.

Ca actori, suntem tot timpul influențați sau chiar impregnați de personajele pe care le întâlnim. Unele dintre ele ne schimbă în întregime; și nu transformându-ne în ele și conducându-ne către natura noastră autentică, către un sine mai bogat decât înainte, mai complet. Pentru a puncta un moment esenţial în dezvoltarea mea  ca  actor, voi începe prin a face referire la studiul meu în relaţia dintre actor şi mască, mai precis la examenul de actorie din anul II, semestrul I, care a avut ca temă, Commedia dell’Arte.

Actorul Commediei dell’Arte trebuie să fie foarte bine pregătit din punct de vedere fizic, anume, să aibă o mobilitate dobândită în urma unor exerciţii pregătitoare aferente, să cunoască elemente de jonglerie și acrobaţie, atât pantomimă, cât şi lupte scenice. Majoritatea personajelor Commediei dell’Arte poartă mască, lucru care presupune actorului o cunoaştere detaliată a propriului instrument, și anume a corpului său. Limbajul corpului unui actor ar trebui să fie atât de bine dezvoltat şi de expresiv, încât actorul ar trebui să reuşească să aibă un dialog cu partenerul său, bazat numai pe fraze de mişcare şi limbaj corporal.

Un corp foarte bine pregătit, ne poate aduce aminte uşor de modul de lucru al unui dansator profesionist, exactitatea şi precizia mişcărilor ne pot aminti de minuţiozitatea spectacolelor de balet, iar una dintre ramurile esențiale care sudează tema lucrării (supra-realismul psihologic) este dansul contemporan.

Pe lângă mişcare, actorul neodimensional este obligat să aibă o pregătire vocală foarte bună, reuşind astfel cu uşurinţă să treacă de la un registru vocal grav la unul acut şi viceversa, dar şi exploateze cu ușurință rezonatorii vocali: voce gravă, voce de piept, voce nazală şi voce de cap, reuşind astfel să îşi coloreze şi să îşi transforme vocea în funcţie de tipologia şi genul personajului. Aşa cum trebuie să fie lucrat corpul actorului şi vocea acestuia are nevoie de exerciţiu permanent.

Actorii Commediei dell’ Arte sunt consideraţi primii actori profesionişti, astfel formându-se primele trupe de teatru. În conceperea unui spectacol, este obligatoriu ca oamenii să funcţioneze asemenea unui mecanism de ceas, formându-se un tot unitar, funcţionarea nu ar fi posibilă în cazul lipsei sau defectării unei singure piese. Această modernitate incipientă pe care o aduce acest gen dramatic conține germenii actorului profesionist din toate timpurile – complexitatea tuturor elementelor menționate succint mai sus fiind necesară pentru a crea un act artistic complet. Dincolo de ceea ce putem numi talent, un actor trebuie să aibă o tehnică foarte bună, precizie în lucru, atenţie distributivă bine dezvoltată şi credinţă în profesie. Commedia dell’Arte este unul dintre puţinele meşteşuguri rămase din emisfera teatrală, un gen de teatru pe care puţini îl înţeleg la adevărata valoare şi îi cunosc utilitatea, deoarece în zilele noastre nu mai există decât foarte puţini practicieni ai acestui gen.

Elementele pe care le-a instaurat în arta dramatică sunt încă foarte importante în dezvoltarea actorului modern și a abilităților sale.

Riscul ca în următorii douăzeci, treizeci de ani, acest obiect de studiu să se piardă este foarte mare, drept urmare, pe lângă faptul că mă declar un împătimit al genului, mă consider răspunzător să ofer mai departe cunoştinţele pe care eu, la rândul meu, le-am preluat atât de la teoreticieni, cât şi de la practicieni în atelierele şi întâlnirile pe tema Commediei dell’Arte, dansului contemporan și ale realismului psihologic, la care am participat.

Consider că pentru un tânăr actor este vitală întâlnirea cu masca și foarte important ca pe parcursul carierei sale profesionale să fie influenţat de această tehnică teatrală – să revină la exercițiile pe care această practică le implică. Întâlnirea cu masca este importantă pentru un actor, deoarece acesta va învăța să se folosească mai mult de corp și mai puțin de mimică. Expresivitatea nu constă numai în figurile faciale, ci și în voce și gesturi. Astfel, în momentul în care un actor are masca pe față, acesta îi poate da viață prin felul în care își va da replica, dar și prin felul în care își folosește corpul, pentru a suplini faptul că nu se poate folosi de grimasă. Masca are puterea de a face actorii să dea mai mult din forțele lor. Poate părea un impediment pentru mulți dintre cei care practică această meserie, dar, de fapt, este un atu și chiar un punct de dezvoltare, atât pentru mecanica artei actorului, cât și pentru propriile nevoi de om, dincolo de meseria pe care o practică.

Putem însă să recunoaștem că această formă de expresie teatrală are dimensiunea ei de desuetudine – publicul de astăzi manifestă o mai mică fascinație pentru acest gen teatral; tocmai pentru că, în mod paradoxal, în ciuda improvizației pe care o implică, este greu să fie adusă în contemporaneitate fără să i se alinieze structurile.

Lucrarea de față își propune să aducă structurile de bază ale Commediei dell’ Arte mai aproape de momentul prezentului, mai aproape de actorul neodimensional pentru a se pune în folosul acestuia – pentru a-l ajuta să-și deschidă porțile percepției și posibilitățile de expresie către noi direcții. Repunerea corpului în centrul pregătirii actoricești are această rațiune – de a crea noi dimensiuni ale expresivității prin îmbinarea artei teatrale cu mișcarea, cu dansul, subliniindu-se în același timp și sursele comicului care se naște prin mișcare.

Cercetările şi descoperirile practicii dramatice având ca instrument Commedia dell’ Arte, dansul contemporan si realismul psihologic, au ca scop clarificarea procesului de creaţie al acestei tehnici actoriceşti (supra-realismul psihologic) şi căutarea unor noi forme de expresie, care să păstreze în acelaşi timp autenticitatea acestui meştesug, dar să îl și readucă în prezent și să îl instituie ca posibilă poartă de acces către potențialități corporale ale actorului neodimensional.

Definiția Actorului Neodimensional

Actorul neodimensional are mai multe dimensiuni. Conceptul de actor neodimensional este diferit față de ideea de performer, dar prima o include pe cea din urmă.

Performer este un substantiv, definit de către dicționarul Cambridge, din punctul de vedere a două acțiuni,  „a întreține” sau „a face”, rezultând astfel două direcții: o persoană care întreține spectatorii prin actorie, cântat (vocal), dansat sau cântat (instrument), sau acțiunea de a performa, de a face un act performativ, amatoricesc sau profesionist, în al doilea caz sensul căpătând valoare artistică. Astfel, după „importul”, oarecum forțat în limba română (deoarece nu are o traducere de sine stătătoare), acesta capătă mai multe sensuri, în funcție de domeniul de proveniență. Deci un performer este un individ care livrează o acțiune, indiferent dacă este profesionist sau nu, în fața unui public, reușind să îl „întrețină”, chiar dacă este diletant sau profesionist.

Excluzând diletantismul, actorul neodimensional preia latura profesionistă a performerului și o înglobează împreună cu alți factori, menționați în lucrare, pentru a trece la un nivel superior din punct de vedere ierarhic artistic. Această translație face ca actorul neodimensional, prin factorul său performativ, să pună în scenă un act calitativ superior și sigur: sigur că nu va da greș, sigur că va obține de la public cele mai bune reacții, și nu doar o pulsație mediocră și efemeră. Astfel se conturează o categorie alcătuită din ramurile uneia din dimensiuni, corpul.

Actorul neodimensional este mai mult decât un simplu actor sau performer. Dimensiunile care alcătuiesc acest tip de actor sunt trei la bază, dar fiecare dintre aceste dimensiuni are mai multe ramificații. Din punctul meu de vedere, în acest caz este aplicată și strategia de lucru a unui actor obișnuit: situație scenică, scopul personajului, conflictul dintre personaje, măsura potrivită, ritmul interior-exterior, atenția, asumarea. Intervenția mea în această lucrare asupra actorului clasic se concretizează în ideea unei prime dimensiuni prin mască, respectiv masca din Commedia dell’Arte, deoarece consider că este un fundament tehnic extraordinar de bun pentru orice actor. Acest obiect de studiu este un must în arta actorului, cel puțin din perspectivele prin care se abordează stilul dell’Arte; la momentul în care aceasta mișcare s-a definit ca stil independent și nou de teatru, ea a reprezentat o inovație, care ulterior și actualmente, a deservit și deservește ca punct de pornire pentru alte inovații.

Nucleul acestui stil, cât și al primei dimensiuni, este relația actorului cu masca, punând-o pe aceasta în prim-plan și creând un alter-ego scenic. În momentul în care pui masca pe față, dimensiunea actorului clasic capătă (neo)formațiuni, deci ea devine o nouă dimensiune, actorul având ocazia să asimileze noi repere.

Cea de-a doua dimensiune este cea a dansului, a mișcării, a corpului, a acțiunii, a gestului, a unui control bun asupra corpului, pentru că tipul de actor pe care îl descriu să se poată (trans)forma în altcineva, în alter ego-ul său. Dacă prima dimensiune reprezintă relația actor-mască și implică o latură spirituală, non-fizică,  această dimensiune o înfățișează pe cea fizică.

A treia dimensiune este acea dimensiune care se referă la detașare. Detașarea înseamnă ochiul obiectiv care dirijează imaginea de ansamblu. Așa cum pentru un regizor este foarte important să cunoască tainele artei actorului, la fel și pentru un actor, în speță neodimensional, trebuie să primeze înțelegerea modalității de construcție a acestei imagini de ansamblu, prin ochii unui regizor. Prin urmare, consider că este foarte important ca un actor să regizeze, la fel cum un regizor ar trebui să joace, deoarece aceste două funcții teatrale diferite pot deveni complementare și pot dezvolta capacitatea actului neodimensional de a-și autodepăși condiția și de a-și ridica standardele de la un nivel superior „la unul și mai superior”; a nu se înțelege că prin această metodă actorul elimină în timp funcția de regizor/coregraf, și nici invers, ci această a treia dimensiune a detașării și a imaginii de ansamblu nu face altceva decât să ofere actorului posibilitatea unei complexe suprapuneri dimensionale și ale unei noi „științe” inovatoare în arta actorului.

Această a treia dimensiune le unește pe primele două și pătrunde în adâncime, implicând tehnica de „mise en abyme”, și intră în psihologie, unde se descriu tipologiile plecând de la arhetipuri, unind baza fizică a indivizilor și relaționarea lor cu ei înșiși, dar și între ei prin tehnica psihologică de mirroring (oglindire).

Din perspectiva și prin filtrul personal am inițiat, descris și aprofundat această metodă, a supra-realismului psihologic, prin perspectiva actorului neodimensional, apelând la modalități de studiu obiectiv, dar și subiectiv, am invocat multiple concepte filosofice și psihologice, pe parcursul a mai multor ani de cercetare și experimentare în arta teatrală.

*súpra- (lat. supra, deasupra), prefix care arată superioritatea (în loc saŭ în rang): suprapun, suprastructură, suprataxă, supranatural. V. super-, infra-, sub-, iper-. ( commedia, dans contemp și realism) dar „supra” se referă la supradimensionat

Consider ca suprarealismul în calitatea lui de curent artistic, gândind din perspectiva acestei metode avangardiste (supra-realismul psihologic) pe care o dezvolt, se potrivește în primul rând cu limbajul stilistic al Commediei dell’Arte, deoarece aici, exista libertate totală de expresie din toate direcțiile artistice, muzica(ritm), corp(dans), actorie (masca-formă), creativitate ș.a.m.d., care formează acest stil. Sufixul „Supra” în lucrarea de față se referă nu doar la alăturarea a trei metode diferite de antrenament și percepție a noului actor dimensional realizată din tehnici de Commedia, dans contemporan și realism psihologic, cât se referă la acel „supra” din „supradimensionat”, de exemplu.

„Supradimensionat” face referire la iluzia scenei și interacțiunea dintre actor și timpul și spațiul din scenă. Tot ce este gând și emoție se transferă totodată și în corp, dar în „supra-realism” se lucrează supradimensionat, în expresie liberă. Cu alte cuvinte cu gând, corp și emoție în același timp. Masca oferă actorului potențialul de a fi neodimensional, însemnând că dobândește o nouă dimensiune a spațiului, datorită reperelor diferite și noii dimensiuni pe care masca, obliga actorul să o descopere, să o perceapă prin adaptare a corpului, a stilului de joc.

Mai mult decât atât, actorul neodimensional înțelege și lucrează simultan cu mai multe spații de joc, fie că sunt ele virtuale, prin tehnicile new media, fie că asta înseamnă a fi live pe scenă. O scenă poate să reprezinte spații variate, medii diferite de joc: de la terestru la acvatic, de la cer la pământ și așa mai departe. Datorita acestor factori, corpul actorului neodimensional trebuie să fie cât mai „inteligent” și pregătit, asemeni corpului unui dansator profesionist. Dansul contemporan stă la baza acestei a doua supra-puneri (dimensiune) a metodei și înglobează la rândul lui două mari și esențiale limbaje coregrafice: limbajul fizic al Commediei dell’ Arte deloc prietenos în sfera sistemelor musculare și tehnicii acrobației, jongleriei sau a luptelor scenice, și baletul, element de baza în conștientizarea și expresia fizică, altfel spus „regina dansului”. Dansul contemporan permite artistului să elaboreze noi orizonturi, el fiind în esență o combinație de stiluri, fiind uneori greu de definit în cele mai concrete sensuri. În speta, dansul contemporan este mai mult decât dans, poate fi teatru-dans, teatru-gestual sau în alte contexte unde se folosește în egală măsură și text, acesta poate fi considerat un stil mai mult sau mai puțin experimental. Relația dintre actor și dansator este definită aici la nivel teoretic ca fiind relația dintre minte și corp și rezulta un singur individ care conține și stăpânește aceste două meserii foarte bine.  Cea de a treia și ultima dimensiune care formează supra-realismul psihologic este realismul psihologic. Acest al treilea înveliș nu face altceva decât să dea viață formei de expresie, să umple cu emoție, adevăr și naturalețe aceste șabloane caricaturale pe care le propune Commedia, sau geometria complexă a unor dansuri care nu trebuie să rămână la nivel de execuție impecabilă, ci trebuie să fie asumate și din perspectiva realismului psihologic în dans, (cu)prinzând astfel viață și organicitate. Totodată, realismul psihologic analizează la nivel psihomotor traseul corpului în spațiu, prin intermediul dansului contemporan și motivează fiecare mișcare sau gest prin intermediul monologului interior.

Ceea ce diferențiază performerul de actorul neodimensional este întocmai antrenamentul pe care acesta îl dedică în interacțiunea dintre sine și multitudinea de lumi, medii și spații pe care le încorporează în jocul său.

Dacă masca, așa cum am explicat pe larg în această lucrare, are potențialul de a antrena actorul înspre a deveni performer, rezultatul fiind ființarea măștii prin om, întruparea personajului de către actor, atunci metoda supra-realismului psihologic este însuși jocul creației în toate dimensiunile, actorul neodimensional devenind un călător între toate aceste dimensiuni, cu rolul de a le suda.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.