Hamlet în sos picant, un text în care doar câteva dintre personajele celei mai cunoscute tragedii shakespeariene se amestecă cu altele care se îndeletnicesc cu arta culinară, datează din anii ’70 ai secolului trecut. Vreme în care scrierile autorului său, Aldo Nicolaj, un manufacturier, un autor industrios, specializat îndeosebi pe monologuri dramatice, nimic mai mult decât atât, erau la mare cinste în repertoriile Teatrelor din România. Motivul? Nicolaj scria comedii simple, fără prea mari pretenții, așa numite „piese de public” (nu voi glosa acum pe tema posibilei existențe a pieselor care ar fi scrise spre a fi jucate fără public), piese ce puteau fi rapid montate în spectacole nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar care aduceau noian de spectatori la casa de bilete a instituției ce le punea în scenă. Aldo Nicolaj mai avea și imensa calitate de a fi fost printre apropiații Partidului Comunist Italian. Dar care intelectual italian, cât de cât de soi, nu a cochetat la un moment dat cu comunismul?
Sigur, Hamlet în sos picant nu e mai mult decât o comedioară de bulevard, o piesuță, poate nițel prea piperată, iar scandalul pe care l-a provocat atunci când unii critici mai scorțoși au strigat Blasfemie! Cum de îndrăznește cineva să ia în răspăr capodopera lui Shakespeare, să îl parodieze pe tristul prinț al Danemarcei și să aducă pe scenă o Gertrudă în avansată stare de ebrietate? pare astăzi un fleac, o bagatelă, un perfect exemplu de aflare a comentatorilor în treabă. Acum, că tot la fel stau lucrurile cu repertoriul și buna sau proasta reputație a unui Teatru dacă joacă sau nu înfăptuirea dramaturgică a lui Nicolaj e cu totul altă poveste.
După părerea mea, mult mai în serios trebuie luată chestiunea, din câte se pare în spațiul românesc eternă, dacă actorii trebuie sau nu să fie încurajați să facă regie. Și dacă este înțelept ca stimularea actorilor să regizeze chiar este indicat să devină un punct forte al unui program managerial, așa cum înțeleg că stau lucrurile în Teatrul de pe Bulevardul Magheru. Regretatul Valentin Silvestru se angajase la un moment dat întră-o veritabilă cruciadă în vederea descurajării fenomenului, publica și republica, ori de câte ori avea ocazia, un text al lui Victor Ion Popa care se chema De ce nu poate fi actorul regizor. Argumentele aduse de Victor Ion Popa mi se păreau și atunci și mi se par și acum dintre cele mai solide.
Iată însă că și astăzi, când numai de lipsă de regizori nu ne putem plânge, actorii se îndeletnicesc cu punerile în scenă. Aștept cu interes momentul în care se vor ocupa cu asta secretarii literari că tot sunt ei pe cale de dispariție, responsabilii PR și, de ce nu?, neamurile și prietenii apropiați ai acestora. Că tot – ca să citez o replică din piesă – „în ziua de azi e normal să nu fii normal”.
Însă lăsând la o parte problemele de principiu și cele teoretice, chestiunea arzătoare la ordinea zilei este cum s-a descurcat actorul Alexandru Jitea în calitate de regizor al spectacolului de la Teatrul Nottara.
Acțiunea din Hamlet în sos picant se petrece în locurile în care se pregătește mâncare pentru cei aflați între zidurile Palatului Elsinore. Interesant e că, sub condeiul lui Aldo Nicolaj, nu prea mai e de actualitate îndemnul Economii, Horatio, economii!. Froggy care pretinde a avea studii în Franța și nevasta lui pe nume Cathy, au mult, tare mult de lucru, drept care au nevoie și de două ajutoare care se cheamă Inge, altminteri tare generoasă din punct de vedere erotic, și Breck foarte zen. Asta însă nu îi împiedică să își bârfească copios stăpânii, îndeosebi pe veșnicul nepriceput Hamlet (adică Hami), ce dă semne a fi mai atras de Laertes, și pe regina Gertruda, care se dovedește extrem de bună prietenă cu alcoolul. De aici și decesul cetățenei respective, căci ea încurcă sticlele și o duce la gură pe cea care conține otravă.
În ipostaza de regizor, Alexandru Jitea a avut misiunea de a face astfel încât toată povestea asta să nu eșueze în penibil, mizerie și ridicol. Izbutește grație bunului simț scenic de care dau dovadă actorii cei mai expuși pericolului. Gabriel Răuță (Froggy), Isabela Neamțu (Cathy), Bogdan Costea (Hamlet), Corina Dragomir (o Ofelie însărcinată, incestuoasă și cu ochelari) și Luminița Erga (Gertrude). De bun gust și de simțul măsurii fac dovadă și ceilalți componenți ai distribuției. Adică Răzvan Bănică (un Horatio mereu doritor de aventuri sexuale), Oana Cârmaciu (Inge), Vlad Bălan (Breck), Filip Ristovski (un veșnic înfuriat Laertes) și Rareș Andrici (Elios). Odată primejdia înlăturată, Alexandru Jitea a avut inspirația de a-i lăsa pe actori să joace cât pot ei mai bine. Și să se realizeze spiritul de echipă. Mult? Puțin? Poate că se putea mai bine. Mai scapă și ocheade, și cioace, că, deh, așa e pe Bulevard.
Liliana Cenean elaborează o scenografie onorabilă care respectă epoca în care se petrec faptele prezentate mai întâi de Shakespeare și repovestite mai apoi în cheie parodică de Aldo Nicolaj.
Teatrul Nottara din București
HAMLET ÎN SOS PICANT de Aldo Nicolaj
Traducerea: Carmen Velcu
Regia și ilustrația muzicală: Alexandru Jitea
Scenografia: Liliana Cenean
Cu: Gabriel Răuță (Froggy), Isabela Neamțu (Cathy), Oana Cârmaciu (Inge), Vlad Bălan (Breck), Bogdan Costea (Hamlet), Luminița Erga (Regina), Răzvan Bănică (Horatio), Filip Ristovski (Laertes), Rareș Andrici (Elios), Corina Dragomir (Ofelia)
Data reprezentației: 23 septembrie 2018
Print