E important să faci tu primul pas, să fii tu primul care dă. E important să fii conștient că numai în timp poți construi, nu dintr-odată, crede Ada Navrot, cunoscuta actriță de la Teatrul Nottara, pe care o puteți vedea acum și în montarea lui Tompa Gabor cu „Noul locatar“, după Eugène Ionesco. După ce și-a petrecut copilăria aproape de lumea teatrului, la Iași, Ada Navrot a ales actoria, despre care vorbește cu plăcere, cu realism și cu optimism. Voința, spune actrița, e un motor cu o putere fără margini, pe care-l subestimăm adesea. Cu Ada Navrot am stat de vorbă chiar în ultima seară a Festivalului Internațional de Teatru Fest(in) pe Bulevard, înainte să afle că este câștigătoarea Premiului pentru cea mai îndrăgită actriță a acestei ediții, acordat de sponsorul Gaggia Milano, și înainte ca spectacolul „Noul locatar“ să primească Premiul pentru cel mai bun spectacol. Dar nu înainte de a-mi mărturisi că nu mai citește cronici de teatru…
De ce nu mai citești?
Nu pentru că n-aș mai avea respect pentru presă. Dimpotrivă, sunt în domeniu oameni pe care-i respect mult. Înțeleg menirea lor. Cu mintea, înțeleg lucrurile nevoia de judecăți, de ierarhii etc. Dar, sufletește, nu mai pot. Trăim vremuri dure, dar nu mai dure decât pe vremea lui Molière, în care teatrul se făcea într-o căruță. Nu vreau nici să dramatizăm. Din punct de vedere al energiilor însă, trăim vremuri foarte grele. Am avut spectacole la care s-a lucrat un an, de exemplu, și s-au schimbat zece actori din distribuție. Or, asta n-are cum să nu se vadă în spectacol. Ce putem face? Ne chinuim, facem un produs… Atât am putut noi să dăm la un anumit moment… Și, după chin, să mai citesc și că suntem proști?… Trebuie să ne găsim și o supapă ca să putem merge mai departe, nu? Iar o părere nu e o părere generală, din fericire. Pe de altă parte, e drept, vrem să câștigăm aprecierea profesioniștilor pe care-i respectăm, cu care ne asemănăm, cu care ne întâlnim și vorbim. Contează să ne placă, dar, dacă ei nu ne plac într-un anumit produs, ce mai putem face? Așa că aplicăm această măsură de a fi civilizat cu oamenii și de a crea și alt gen de legături decât cele făcute prin intermediul teatrului. În plus, în mine sunt mai multe persoane și asta mă ajută.
Joci în „Noul locatar“, în regia lui Tompa Gabor. Câtă precizie e în această montare?
Multă. Precizia e chiar un personaj aici. Vorbim despre marele deprimat Eugen Ionescu, pe care cred că-l înțeleg destul de bine, mai ales că i-am citit și fragmente din testament… Îmi place teatrul lui, mă amuză, mă distrează, îl înțeleg și energetic. Așa cum înțeleg și nevoia de a elimina orice barieră, de a rupe sisteme, de a rupe coerența lucrurilor. Asta îmi place foarte mult.
Eu pledez pentru teatrul de trupă. Dacă faci o trupă puternică, poți avea spectacole puternice și, dintre 10-15 actori foarte buni, poți avea și 1-2 unicate. Să nu uităm că unii au fost doar actori cunoscuți, nu mari. Să nu facem această confuzie! Unicatele, actorii mari, sunt puțini.
Ai pășit, cumva, pe un teritoriu nou cu spectacolul ăsta?
Spectacolul însuși a pășit. Înainte de a afla că sunt în distribuție, o veste fericită, îmi doream tare să mai fac un rol de compoziție. Dar atât. Și a venit acest rol, care nu e de compoziție, dar e aparte și rar: un rol comprimat, contorsionat, schimbător ca energie. În afară de precizia extremă, fără de care nu se poate, e foarte important timing-ul. Dacă ai ieșit din ritmul impus de text, s-ar putea ca nimic să nu mai însemne nimic. Regizorul a păstrat și a impus ritmul, chiar în detrimentul rostirii corecte a textului. Au fost anumite discuții pe tema asta. În reprezentațiile de până acum am încercat să le îmbin pe amândouă, am ajuns să reduc puțin din ritm pentru ca lumea să înțeleagă mai clar ce spun. Inițial mi s-au părut mai importante ritmul, haosul. Dar lumea simte nevoie să înțeleagă ce spui. Mai ales că sala noastră are o acustică deficitară în unele puncte. În fine, o să vedem cum se vor așeza energiile și de acum încolo. Uneori ele durează mult, cum s-a întâmplat cu spectacolul „Aniversarea“, selectat acum în Festivalul Național de Teatru. E un spectacol vechi, dar încă are forță, energetic încă se potrivește, e nevoie de el.
De ce crezi că e nevoie acum în teatru, că tot se plânge toată lumea?
Și eu nu înțeleg de ce! Teatrul de la noi are de toate, la toate nivelurile, ca în toată lumea. Lumea se plânge pentru că-i e frică să facă ceva…
De exemplu, se plânge că nu sunt regizori tineri de forță.
Nu cred că există o astfel de criză. Nici regizorii mari, nici actorii mari nu se nasc pe bandă rulantă nicăieri. Unicatul face frumusețea meseriei, nu originalitatea. E cazul lui Alexandru Tocilescu, Andrei Șerban, Silviu Purcărete etc., care au, și ei, detractorii lor, pentru că există oameni care nu mai suportă să vadă că se repetă, din punctul lor de vedere… Dar nivelul lor rămâne greu de atins. Cât despre actori, da, există un hiatus, pentru că nu prea mai sunt trupe serioase. Eu pledez pentru teatrul de trupă. Dacă faci o trupă puternică, poți avea spectacole puternice și, dintre 10-15 actori foarte buni, poți avea și 1-2 unicate. Să nu uităm că unii au fost doar actori cunoscuți, nu mari. Să nu facem această confuzie! Unicatele, actorii mari, sunt puțini. Iar regizorii mari sunt, cumva, creați și crescuți de ei, căci în teatru meseria se fură. Apropo, e foarte bine să treci pe teatrul de proiect, dar asta e posibil să însemne că poți trage cortina, poți să pui lacătul.
Dar la Teatrul Nottara de ce e nevoie?
De mai multe spectacole serioase, cu teme puternice, de interes pentru oamenii de azi, nu neapărat numai comedii. Dacă sunt și comedii, cu atât mai bine. Teatrul comercial, atât de hulit, are o funcție importantă, câtă vreme atâția oameni vor divertisment. Publicul de weekend a dus la înflorirea companiilor private, cu spectacole pentru mase.
Vedeta în teatru este actorul acela cunoscut, la spectacolele căruia oamenii cumpără bilete pentru că vor să-l vadă pe el. Nu contează calitatea spectacolului în care joacă. Teatrele au început să piardă la acest capitol de imagine și încă nu sunt conștiente că ar trebui să-și ridice vedete din trupele lor. E o discuție pe care o am cu Marinela Țepuș, doamna noastră directoare, pe care o admir pentru cât de mult a făcut în cei doi ani de când conduce Teatrul Nottara. Ea luptă pentru vedetă, de exemplu, eu lupt pentru un teatru de calitate, care se vinde și fără vedetă. Cum eu nu sunt vedetă, e normal să-mi apăr ce fac, dacă eu cosider că e de calitate.
Ai crescut într-un mediu artistic, la Iași. Cum era atunci, la început, când ai descoperit teatrul?
Abordarea de acum e diferită, fără îndoială. Noi în studenție eram conștienți de faptul că o carieră se face în timp. Astăzi tinerii par că vor mai puțin să muncească, iar nouă școala ne-a dat mai mult decât le dă lor astăzi. Cei de azi au doar bagaj minimal, adevărata școală începe în momentul când au terminat facultatea. Cumva, ei sunt mai conștienți. În studenție noi am învățat de la personalități foarte puternice, care te formau. Suntem foarte amprentați – de exemplu, de Sanda Manu, profesoara noastră. Și acum ne influențează. Tinerii de azi sunt mai puțin amprentați de profesori și mai conștienți că trebuie să facă o carieră, dar mai puțin conștienți că meseria cere timp. Ceea ce ești cu adevărat se depune în timp. E ca un vin vechi.
Și acum toată lumea vrea viteză…
Nu vrea viteză, vrea povești bine spuse sau chiar eseuri… Îmi plac mult eseurile teatrale, care-mi stimulează mult imaginația. Iar teatrul social mi se pare, și el, util. Există o zonă mare de public care are nevoie de teatru, are nevoie să audă lucruri mai dure despre societate. Cei care au depășit o anumită vârstă vor altceva, mai mult povești și vedete, ca să aibă despre ce vorbi a doua zi. Viața te schimbă, nu? Noroc că teatrul e pentru toată lumea.
Cum se pune problema vedetei, din perspectiva ta?
Vedeta în teatru este actorul acela cunoscut, la spectacolele căruia oamenii cumpără bilete pentru că vor să-l vadă pe el. Nu contează calitatea spectacolului în care joacă. Teatrele au început să piardă la acest capitol de imagine și încă nu sunt conștiente că ar trebui să-și ridice vedete din trupele lor. E o discuție pe care o am cu Marinela Țepuș, doamna noastră directoare, pe care o admir pentru cât de mult a făcut în cei doi ani de când conduce Teatrul Nottara. Ea luptă pentru vedetă, de exemplu, eu lupt pentru un teatru de calitate, care se vinde și fără vedetă. Cum eu nu sunt vedetă, e normal să-mi apăr ce fac, dacă eu cosider că e de calitate. Și dacă reușesc să vând ce fac înseamnă că am o oarecare valoare, nu? Căci aproape nimeni din generația mea nu este ce au fost Alexandru Repan sau Emil Hossu, de exemplu. Aici e loc de multă discuție și de durere. Noi, la teatru, discutăm lucrurile astea, ele ne frământă. Însă abia acum, în ultimii ani, parcă am înțeles că aș putea face și eu ceva pentru teatru, nu să facă numai teatrul pentru mine.
Pe de altă parte, ce bine ar fi ne preocupe numai astfel de probleme! Dar cu toții ne depășim cu mult fișa de post. E rău că ne consumăm energia în alte lucruri și uneori nu mai rămâne suficientă acolo unde trebuie. E un adevăr trist că de multe ori nu ești strălucitor unde și când ar trebui să fii.
Există o legătură directă între finanțare și calitatea actului artistic?
E posibil, dar nu obligatoriu ca o finanțare mai bună să înseamnă spectacole mai bune. Teatrul înseamnă energie. Și ea nu se explică. De multe ori, e haos – vezi Pirandello, Goldoni etc. Totul depinde de interferența planurilor – dintre suprafață și adâncime, dintre scenă și sală, dintre ce se vede și ce nu etc. Spun însă că pe mine mă obosește uneori lipsa de confort. Și nu vorbesc de statutul de vedetă, ci de confortul concret, banal! Mă obosesc negocierile continue pe mărunțișuri. Există, de exemplu, o lipsă a personalului tehnic de la scenă. Oamenii ăștia sunt niște martiri. Sunt puțini și prost plătiți. Actorii mai câștigă în plus, dar ei nu. Mă doare că s-a ajuns aici, sunt oameni cu care lucrezi zi de zi. Teatrele sunt într-o situație dramatică din punctul ăsta de vedere, dar nu interesează pe nimeni. Se taie, se tot taie, se taie din ce în ce mai mult. Se desființează din personalul de sală… Și cine o să mai vină pe astfel de salarii?
Mă obosesc negocierile continue pe mărunțișuri. Există, de exemplu, o lipsă a personalului tehnic de la scenă. Oamenii ăștia sunt niște martiri. Sunt puțini și prost plătiți. Actorii mai câștigă în plus, dar ei nu. Mă doare că s-a ajuns aici, sunt oameni cu care lucrezi zi de zi. Teatrele sunt într-o situație dramatică din punctul ăsta de vedere, dar nu interesează pe nimeni. Se taie, se tot taie, se taie din ce în ce mai mult. Se desființează din personalul de sală… Și cine o să mai vină pe astfel de salarii?
Tu ce ai face, dacă ai avea putere?
Aș inventa un nou sistem, păstrând trupe cu 10-15 actori angajați, mult mai bine plătiți și mai responsabilizați față de brandul pe care-l reprezintă, mai mândri că aparțin acelui loc și mai dornici să-i aparțină. Toată lumea ar lucra mai liniștită și mai cu spor. Acum, miza scăzând, nu mai există nici competiția aceea îngrozitoare despre care auzeam povești înfiorătoare. Cândva era crâncen în teatrele mari. Dar acum miza nu mai e mare, căci nimeni nu mai face carieră din asta, așa că e mai relaxată atmosfera. Este singurul lucru bun în această lipsă de concurență. Dacă există, ea e colegială. De altfel, n-am avut niciodată genul ăsta de problemă. Suntem foarte cuminți aici!
Ai nostalgii?
Nu. Sigur, uneori îmi e dor de Iași, de copilăria petrecută pe stradă, cum se putea. Dar mă despart ușor de lucruri, închid uși, merg mai departe. Îmi place Bucureștiul. În vara asta n-am avut vacanță, m-am plimbat prin parcuri noaptea și a fost superb, ca niciodată.
Nu te trage înapoi trecutul?
Nu. Poate m-ar trage, dimpotrivă, o altă viață, într-o țară ca Noua Zeelandă, cu mult verde. Dar să ne trezim! Stă în puterea noastră s-o facem și pe asta, nu? Cum să comparăm viața de acum cu viața din 1985, de exemplu?! Am amintiri crunte din anul acela… Nu m-aș întoarce atunci pentru nimic în lume! În București era crâncen, fratele meu învăța la lumânare pentru admiterea la facultate, rămâneai în lift noaptea, că se întrerupea curentul, am stat la coadă la pâine și iarna aia am prins trei chifle. Trebuia să ne facem toți ingineri, să bobinăm. Revoluția a venit realmente ca o eliberare uluitoare și acum suntem în cea mai bună viață pe care am putea s-o avem. Numai prostia sau lipsa de caracter te fac să nu vezi asta. Avem o moleșeală a genei care ne face să nu simțim că viața e minunată, că putem face ce vrem. Poți face niște pași în direcția în care vrei și după aceea vei vedea ce vrea și destinul pentru tine. Și prostiile pe are le-am vrut le-am făcut, întotdeauna mi s-au deschis ușile. E un motor puternic voința. Poți să schimbi și neputința, și nefericirea. Fă tu ceva întâi și ușile se vor deschide.
Print