Adrian Damian: Rolul tehnologiei în teatru e că poate să creeze magie pe scenă

Dacă ești un spectator care frecventează teatrele, cu siguranță ai văzut cel puțin o scenografie semnată de Adrian Damian. Și poate asta ar fi cea mai scurtă prezentare a celui care până la 33 de ani a creat zeci de scenografii, a fost nominalizat de două ori la Premiile UNITER („Viața e vis” și „Iarna” în 2013, respectiv 2017, ambele în regia lui Mihai Măniuțiu), iar în 2016 a fost desemnat și câștigător pentru scenografia spectacolului „Cântăreața cheală”, în regia lui Radu-Alexandru Nica.

Din spatele palmaresului mai mult decât substanțial, se dezvăluie un artist cu o energie contagioasă și un optimism deconcertant, pentru că lui Adrian Damian îi place să transforme imposibilul în posibil, chiar acolo, pe scenă, în fața noastră.

Despre arta scenografiei și despre curajul de a te arunca în gol și de a lupta pentru ce îți dorești, am vorbit cu Adrian Damian în labirinticul Teatru Național din București, aproape de miezul nopții, după o zi plină din Festivalul Național de Teatru, unde au fost prezente cinci spectacole pentru care a creat scenografia.

Până acum ai fost nominalizat de trei ori la Premiile UNITER și ai și câștigat unul, așadar te bucuri deja de o recunoaștere importantă. Simți că te-a modificat, cumva, succesul?

M-a modificat în sensul în care mi-a oferit posibilitatea de a lucra la mai multe proiecte. Nu fac parte din categoria oamenilor care spun că premiile nu contează. Recunoașterea din partea breslei este foarte importantă. Este extraordinar momentul în care managerii de teatru îți oferă credit, știu că ai făcut deja niște lucruri și au încredere să-ți dea pe mână un buget pe care să-l folosești. Propunerile mele au de obicei un grad mare de dificultate, mai ales tehnică, și asta stârnește mereu un fel de scepticism din partea finanțatorului pentru că înțelege riscul de a-ți da o căruță de bani pe ceva ce s-ar putea să nu funcționeze. Pentru că nu s-a mai făcut, pentru că nu există un prototip, pentru că nu există timpul necesar ca să faci prototipul, să-l verifici, să-ți dai seama de toate problemele care pot apărea și abia apoi să realizezi efectiv decorul. Și atunci e nevoie de o relație care trebuie să se bazeze pe încredere, atât între mine și regizor, cât și între mine și conducerea teatrului. Iar recunoașterea din partea breslei ajută la tipul acesta de încredere pe care îl obții după aceea.

Ai avut momente în care ți-ai dorit recunoașterea și nu ai obținut-o sau ai vrut să renunți tocmai din cauza asta?

Niciodată nu am făcut ceva pentru recunoaștere. În momentul în care vrei să renunți, înseamnă că simți că nu-ți atingi scopul, ori scopul meu n-a fost recunoașterea.

Care e scopul tău?

Scopul meu este să creez spații pe scenă care să rezoneze împreună cu actorul, să transmit vibrația aceea către public și să pot să experimentez cu cât mai multe tehnologii care să capete o funcție dramatică. Atâta timp cât am putut să fac asta, am fost foarte fericit și nu m-aș opri niciodată din ceea ce fac.

Cred foarte tare că trebuie să ai curajul să riști, să te arunci în gol. În momentul în care simți un lucru, trebuie să ai curajul să mergi pe ceea ce simți, nu pe ceea ce spune o lume întreagă în jurul tău.

Înainte de a deveni scenograf, ai studiat actoria. Ți-a fost greu să renunți la un drum și să alegi altul sau a fost ceva care a venit de la sine?

Cred foarte tare că trebuie să ai curajul să riști, să te arunci în gol. În momentul în care simți un lucru, trebuie să ai curajul să mergi pe ceea ce simți, nu pe ceea ce spune o lume întreagă în jurul tău. Toate deciziile importante pe care le-am luat în viață au fost făcute după tiparul aruncării în gol. Inițial am făcut un an de actorie la Timișoara, apoi am decis să plec la Cluj și am dat admitere la clasa lui Miklós Bács. Ceea ce e fantastic la Miklós Bács e că are un „radar” intern și recunoaște talentul fiecăruia, apoi are generozitatea de a-l împinge pe student spre ceea ce întrevede în el. Nu forțează pe nimeni să urmeze o rețetă pe care o știe deja sau un anumit drum, ci încearcă să-ți trezească orice tip de talent și să te împingă pe calea ta.

Asta ți-a dat încredere că va fi bine pe noul drum?

Da, plus că eu am fost coleg de clasă cu Ștefan Lupu (actor, regizor și coregraf), cu Tudor Lucanu (regizor, actor), cu Andrea Gavriliu (coregrafă, dansatoare), cu Horia Suru (regizor).

Și toți ați descoperit mai multe drumuri…

Da, între noi există o altfel de relație… Patru ani am împărțit camere de cămin și pachetele cu mâncare de la părinți, chiar ne știm de când eram mici.

Imagine din spectacolul „Cântăreața-cheală” regia Radu Alexandru Nica, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași

Lucrezi frecvent cu artiști din generații diferite, cum ți se pare generația tânără?

N-am împărțit niciodată oamenii în generații.

Crezi că nu există astfel de delimitări?

Când am lucrat cu Alexander Hausvater, Mihai Măniuțiu sau Radu Afrim nu mi-am zis că sunt din generații diferite. Personal, nu simt generalizarea. Cred că e foarte simplu să pui etichete și oamenii au tot timpul nevoia să spună că cineva e într-un anumit fel. Există o stare de confort când poți să etichetezi și atunci ai impresia că înțelegi și lucrurile sunt clare. Dar mi se pare că, de fapt, pierzi esența. Mai ales în artă sau la anumiți artiști. Ce iubesc la Mihai Măniuțiu este puterea lui de a se reinventa, de a se readapta și de a schimba echipa, de a avea mereu un aer proaspăt. El vrea să lucreze cu oameni tineri și e mereu interesat de păreri noi. Nu știu dacă aș putea spune același lucru despre Robert Wilson care are doar punctele lui de vedere, dar pe care nu l-aș încadra într-o generație. Oricum, ar fi dificil să găsești o etichetă care să cuprindă și pe altcineva în stilul lui, pentru că este atât de unic și de autentic.

Cum te-a influențat întâlnirea cu Robert Wilson?

Am înțeles că nu design-ul stă în detalii, ci că detaliile sunt design-ul. Mi s-au părut fabuloase la el puterea și nebunia de a insista aproape obsesiv pe fiecare detaliu. Nu-și pierdea niciodată răbdarea în muncă și nu lăsa să treacă ceva care nu era conform cu ce credea că ar trebui să fie pe scenă. Avea o autenticitate cu care căuta toate lucrurile astea, fără să vorbească vreodată glorios despre cine e sau ce face el. Și tot timpul cu o normalitate aproape ieșită din comun. Am întârziat premiera de la „Rinocerii” (Teatrul Național „Marin Sorescu”) cu aproape o jumătate de oră, pentru că pe zidul decorului de la actul III bordura unei uși avea o altă nuanță decât restul zidului. Așa că am retapițat-o, am reînvelit-o cu același material textil din care era făcut peretele, chiar atunci. Nu a lăsat pe nimeni să intre în sală până nu s-a rezolvat problema, chiar dacă asta a însemnat întârzierea premierei oficiale cu jumătate de oră sau 45 de minute. A fost ceva enorm. Nu face nimic pentru a demonstra ceva, ci doar pentru că asta consideră că e valoros, menționând tot timpul că s-ar putea să nu fie adevărat. E doar ce crede el despre artă. Văzând curajul și puterea de a merge până la capăt și până dincolo de capăt pentru toate detaliile și pentru tot ce crezi că e valoros, mi-am dat seama că despre asta e vorba: să nu accepți când cineva îți spune nu se poate, nu va ieși niciodată. În sistemul nostru teatral, la un moment dat, asta e cel mai dificil. Nu știi niciodată dacă ar trebui să lupți ca să corespunzi, dacă ar trebui să faci ceva ca să le placă oamenilor, dacă ar trebui să fii ascultător și să-i propui regizorului ce ți-a cerut sau dacă ar trebui să ai curajul de a te arunca în gol și de a face lucruri în care tu crezi și de a lupta pentru ele.

Ți s-a întâmplat să ți se spună: nu, nu poți face asta?

Aproape la fiecare proiect. În momentul în care prezint schițele, toată lumea se uită la mine și spune „asta nu-ți va ieși niciodată”. Dacă e ceva care-mi face o reală plăcere – deși s-ar putea să sune orgolios sau arogant – e acel moment când imposibilul devine posibil. Se întâmplă, e în fața ta, îl vezi pe scenă și funcționează, când toată lumea a spus că nu va ieși.

Când te-ai confruntat ultima oară cu o astfel de situație? La spectacolul „Iarna”?

La „Iarna” mi s-a întâmplat asta până la premieră, nu știam dacă va ieși sau nu. „Iarna” este o instalație cu foarte multe lumini custom-made. Nu a fost deloc un proiect ușor, având în vedere dificultatea tehnică a luminilor. Pentru că am insistat să nu folosim lumini convenționale, care există deja în teatru și pe care oamenii le-au mai văzut – acesta a fost pariul. Ca să folosim lumina ca materie, a trebuit să construim niște lumini.

Imagine din spectacolul „Iarna”, regia Mihai Măniuțiu Teatrul „Nottara” București

Ce rol are tehnologia în scenografiile tale?

Pe mine m-a marcat un citat al Arthur C. Clarke: „Orice tehnologie suficient de dezvoltată va fi inevitabil confundată cu magia.” E ceea ce eu iubesc pe scenă, adică acel tip de magie care face imposibilul să devină posibil. Rolul tehnologiei în teatru e că poate să creeze magie pe scenă și nu vorbesc despre o magie pur tehnică, pentru că niciodată nu m-a interesat asta. Foarte des sunt asociat cu scenografiile care implică tehnologia, dar sincer să fiu nu am o pregătire în acest sens, nu mă pricep la foarte multe lucruri, dar știu cum și cui să cer sau știu că se poate. Și am suficientă perseverență și răbdare, încât să se întâmple. Chiar dacă trebuie să bat la cap de la contabil până la ingineri. Dar până la urmă cred că rolul scenografului înseamnă și să pună cap la cap toți oamenii care lucrează pentru ceea ce se vede pe scenă.

Cum ai lucrat cu oamenii din teatre, atunci când trebuia să realizezi scenografii atât de complicate?

Am apelat la ceea ce am învățat în cei cinci ani de actorie. Am pornit orice discuție de la ideea că noi nu putem intra în conflict pentru că avem același scop: să facem un spectacol extraordinar. Cel mai mult am învățat de la mașiniști, de la oamenii din ateliere, de la tehnicieni. Mi se pare mult mai interesant să înveți de la ceilalți, decât să intri în conflict cu ei sau să te lauzi cu câte lucruri știi.

Îți place să fii și „meșter”, să stai în ateliere?

Da, pentru că imaginația operează cu datele stocate anterior de memorie. E imposibil să ai imaginație în lipsa memoriei. Ce să-mi imaginez, dacă eu habar n-am cum funcționează un motor sau ce poate să pună în mișcare un motor sau ce înseamnă mișcarea? Poți să imaginezi doar recombinând ceea ce știi. Cu cât știi mai multe lucruri, cu atât poți să-ți imaginezi mai mult.

În spectacolul „Tihna” există o aglomerare a obiectelor, o proliferare a lor, spre deosebire de spectacolul „Iarna” unde absența obiectelor naște o formă de sublim. În care dintre aceste „zone” te simți mai confortabil?

Spectacolul „Tihna” a fost foarte greu pentru mine, dar îl iubesc. „Iarna”, „Vertij”, „Jurnalul lui Robinson Crusoe”, de exemplu, sunt într-o zonă în care mă simt mai confortabil. Am citit ceva despre poezie care mi s-a părut că se potrivește și domeniului meu, și anume că: termini o scenografie nu atunci când nu mai ai niciun obiect de adus în scenă, ci atunci când nu mai ai niciun obiect de scos din scenă. De abia atunci ai terminat un spațiu. Cred în tipul acesta de minimalism care e cel mai dificil de obținut. Și îmi plac spațiile minimaliste, epurate de orice lucru parazitar.

Care e cea mai mare provocare când creezi o scenografie minimalistă?

Ca ceea ce a rămas să fie încă viu. Orice obiect are o viață a lui, se dezvoltă, schimbă imaginea, duce povestea mai departe, e un partener real de joc pentru actori. Dar când epurezi totul și îți rămâne doar o geometrie, o linie, o lumină, e foarte greu ca acele puține lucruri să fie încă vii și să vorbească.

Cred că actorul este sunetul produs de coardă, iar scenografia este cutia de rezonanță a acestui sunet. O vioară fără corzi e o cutie de lemn, nu înseamnă absolut nimic. E indispensabilă coarda care trebuie să vibreze. Măiestria celui care cântă la instrument, asta e deja o altă discuție, mult mai complicată. Cine cântă, de fapt, la instrument…? Dar cred că relația dintre actor și spațiu e precum cea dintre vibrația sunetului și cutia în care rezonează și propagă sunetul către sală.

Și pentru actori e mai dificil să însuflețească un spațiu minimalist…

În situația asta, fac mereu o comparație cu un instrument muzical. Cred că actorul este sunetul produs de coardă, iar scenografia este cutia de rezonanță a acestui sunet. O vioară fără corzi e o cutie de lemn, nu înseamnă absolut nimic. E indispensabilă coarda care trebuie să vibreze. Măiestria celui care cântă la instrument, asta e deja o altă discuție, mult mai complicată. Cine cântă, de fapt, la instrument…? Dar cred că relația dintre actor și spațiu e precum cea dintre vibrația sunetului și cutia în care rezonează și propagă sunetul către sală.

Care este percepția ta asupra obiectului scenic?

Nu-mi plac absolut deloc obiectele utilitare pe scenă. Cred că orice obiect de pe scenă e un semn, e un emițător și ar trebui să aibă această capacitate de a spune mai mult decât poate să spună actorul.

Ai vreo preferință literară sau doar mergi pe alegerea regizorului?

Nu-mi plac textele care nu „decolează”, care ar putea fi doar o știre pe care o auzi la televizor. Simt nevoia poeziei, simt nevoia ca un text să se ducă dincolo de ce ar putea fi cotidian.

Nu ți-ar plăcea să creezi scenografii pentru teatrul social, de exemplu?

Nu cred în arta militantă. Cred că arta e un fel de a exprima niște lucruri mult mai personale, care se adresează unui om, nu unei societăți. Am fost astăzi întrebat ce cred eu despre „teatrul schimbă lumea”. Eu nu cred că teatrul schimbă lumea, cred că teatrul schimbă oamenii și oamenii fac lumea. Nu poți să te adresezi lumii prin teatru, poți să te adresezi spectatorilor. Robert Wilson spunea la repetiții că „nu trebuie să vorbești cu sala, trebuie să vorbești cu un om din sală și doar atunci te va auzi întreaga sală”. E suficient să focalizezi toată energia și mesajul tău către un spectator și atunci toată lumea te va auzi. De asta iubesc teatrul, pentru modul atât de fragil și de magic în care vorbește unui om.

Nu cred în arta militantă. Cred că arta e un fel de a exprima niște lucruri mult mai personale, care se adresează unui om, nu unei societăți. Am fost astăzi întrebat ce cred eu despre „teatrul schimbă lumea”. Eu nu cred că teatrul schimbă lumea, cred că teatrul schimbă oamenii și oamenii fac lumea. Nu poți să te adresezi lumii prin teatru, poți să te adresezi spectatorilor.

Cum îi poate vorbi tipul tău de scenografie unui spectator?

Exact la fel cum cutia Stradivariusului trimite un anumit sunet către sală.

Imagine din spectacolul „Tihna”, regia Radu Afrim,Teatrul Național din Târgu Mureș, Compania „Tompa-Miklos”

Dar muzica e mai ușor de receptat.

Muzica e mai ușor de receptat pentru că totul în univers funcționează pe bază de vibrații. De aceea muzica mi se pare cea mai înaltă dintre arte, pentru că folosește aceleași unde prin care universul există și se manifestă. Scenografia, în schimb, este un spațiu care configurează o existență și funcționează în complementaritate cu celelalte arte. Mi-e foarte greu să separ lucrurile. Nu pot să vorbesc despre scenografie în absența luminii. Dacă n-ar exista lumina, am avea teatru radiofonic. Nu pot să gândesc un spațiu scenic, fără să mă gândesc cum o să-l luminez. Asta e și frumusețea teatrului, că unește foarte multe arte pentru același scop.

Care e punctul de pornire într-un proiect de-al tău?

De exemplu, la „Iarna” povesteam tot timpul cu domnul Măniuțiu despre senzația aceea când e totul atât de alb, încât nu poți să ții ochii deschiși. A nins, totul a devenit alb, e soare și nu poți să vezi nimic. Și e foarte frig și foarte strălucitor. Citind textul, am ajuns la concluzia că ar trebui să fie un spațiu orbitor. Toate referințele și imaginile erau de la Polul Nord, spații cu o gheață nesfârșită. E singurul loc în care îmi imaginez că s-ar putea întâlni cele două personaje. Așa s-a născut „Iarna”. Proiectul meu pornește de la o senzație pe care mi-o dă textul, pe care mi-o dă discuția cu regizorul și de acolo se nasc tot felul de lucruri. Apoi cer niște lumini custom-made care să poată să creeze lumina lăptoasă și orbitoare. Din fericire, găsim și manageri de teatre care înțeleg importanța acestor lucruri. Am tot respectul pentru doamna Marinela Țepuș (directoarea Teatrului Nottara) care a înțeles riscul de a investi atât de mult într-un spectacol pentru 50 de oameni. E incredibilă bucuria când vezi că cineva e dispus să facă atâtea lucruri pentru tine. Pentru că nu a fost un proiect ieftin, iar dumneaei i-a luat apărarea când orice ordonator de credite vine și întreabă de ce costă atât de mult. E un gest enorm, la fel ca cel al doamnei Dorina Lazăr de la Teatrul Odeon care a acceptat să refacă tot sistemul de lumini și de sunet pentru proiectul nostru, „Jurnalul lui Robinson Crusoe”. De multe ori consider asta un răsfăț.

Te simți răsfățat?

De foarte multe ori. Mă minunez cum e posibil să visez ceva, apoi să găsesc o instituție cu sute de angajați care vin de la ora 8 la ora 16 în fiecare zi pentru a concretiza visul meu. E halucinant, cum poți să-ți pierzi energia? Toți oamenii aceia așteaptă să le spui ce să facă, iar tu, de fapt, le spui ce ai visat sau ce ți-ai dorit. Sigur că acum idealizez puțin, dar, în esență, asta e! Și atunci, nu înțeleg cum aș putea eu să-mi pierd energia și cheful. Cum poate să fie greu când faci ceva ce-ți place?

Dacă ai avea toate posibilitățile tehnologice posibile și un buget enorm, ce ți-ai dori să faci cel mai mult? Care ar fi cel mai mare experiment în care te-ai arunca în gol?

Nu am un astfel de proiect, pentru că nu gândesc așa. Sunt foarte multe lucruri pe care aș vrea să le fac, dar nu aș ști să realizez ceva scos din context. Începusem să povestesc despre senzația de la „Iarna”, iar senzația de la „Războiul nu a început încă” (regia Bobi Pricop) era de incandescență. Incandescența era cuvântul care trebuia să descrie spațiul. Voiam să existe un labirint în care totul să devină foarte, foarte fierbinte. Dar asta mi-a inspirat textul și discuțiile cu Bobi Pricop. Nu am un arsenal, ci e mult mai strâns legat de proiect, de actori, de regizor. Niciodată nu mi-am imaginat cum ar fi dacă aș avea totul. Probabil că m-aș bloca și m-aș speria în fața acestei idei.

Imagine din spectacolul „Războiul nu a început încă”, regia Bobi Pricop, Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești

De ce te-ai speria?

Pentru că dacă ai avea totul, e ca și cum nu ai avea nimic. Dacă cineva îți spune că ai totul sau că nu ai nimic, e aceeași senzație, aceeași inhibiție. Cum gestionezi totul? Dacă nu te sperii în momentul în care ai totul, atunci poți să afirmi că înțelegi infinitul. Nu înțeleg infinitul și mă sperie, am senzația că mi-ar bloca imaginația.

Ce înseamnă valoarea în artă pentru tine?

Valoare înseamnă cât de personal și cât de performant e produsul pe care îl creezi.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.