Adrian Nicolae: Actoria e un condei ascuţit…

A absolvit Facultatea de Teatru, în 2008, la UNATC Bucureşti, şi a colaborat de-atunci la numeroase proiecte. După rolurile din dipticul teatral „Îngeri în America”, pus în scenă la Teatrul Metropolis, şi „Familia Tot”, de la Centrul pentru Cultură „Nicolae Bălcescu”, ambele în regia lui Victor Ioan Frunză, Adrian Nicolae a intrat direct în topul celor mai buni actori ai stagiunii trecute. Este, cu siguranţă, unul dintre numele cele mai importante ale generaţiei tinere, cu care ne vom întâlni în anii următori. În prezent este implicat în alte proiecte în regia lui Victor Ioan Frunză, care vor avea premiera în toamnă. Despre regizorul care i-a oferit rolul lui Louis din „Îngeri în America”, Adrian Nicolae spune că este cea mai importantă întâlnire de până acum, în teatru. Am stat de vorbă despre scena românească şi, mai ales, despre sensul şi sensurile teatrului, într-o după-amiază în care asfaltul Bucureştiului se topea…

Cât de greu e pentru un absolvent de teatru să-şi găsească un drum în România, acum?

E foarte greu să-şi găsească un drum. Presupun că ăsta e un răspuns standard… Dar cred că depinde de opţiuni. Eu am avut posibilitatea de a lucra încă de foarte mic, din ultimii doi ani de liceu, când am intrat într-un cerc de teatru şi, printr-o întâmplare, am colaborat într-un proiect profesionist la Green Hours. Asta mi-a dat şi un apetit pentru lucruri mai serioase, în aşa fel încât din ceea ce era la momentul respectiv o pasiune şi un hobby să fac o profesie. Şi faptul că de-atunci am conştientizat dificultatea m-a ferit de nişte dezamăgiri ulterioare. Ştiam cumva la ce mă înham şi nu-mi făceam iluzii că o să fie minunat şi lejer. Iar opţiunile de care vorbeam se deschid încă din facultate în momentul în care ai la îndemână lucrurile facile, televiziune, reclame… (Nu e nimic ruşinos în asta, numai că sunt lucruri diferite.) Şi teatrul, care e o treabă anevoioasă.

Şi nu le poţi face pe amândouă?

Ba da. Când eram în facultate aveam impresia că trebuie să alegi foarte ferm între una şi alta şi am făcut televiziune la momentul respectiv din motive exclusiv financiare. Atunci aveam această prjudecată că, dacă faci televiziune, refuzi orice împlinire artistică. Ulterior mi s-au mai nuanţat părerile şi îmi dau seama că sunt doar genuri diferite, nu e un gen prost şi unul bun. Poate că ceea ce noi numim artă, cu preconcepţia de rigoare, într-adevăr nu se poate împlini în televiziune.

Dar producţiile de care vorbeşti nu-l strică pe actorul de teatru?

Cred că te strică eventual ca student, nu putem spune despre un actor deja format şi afirmat că a venit brusc televiziunea şi l-a stricat. Într-adevăr, pericolul e real pentru un student care n-a apucat să se formeze. Eşti definit de ceea ce faci, or, dacă tu faci cu precădere nişte produse facile, comerciale şi totul e foarte rapid şi se întâmplă cu presiunea în care se fac acele produse vei fi obişnuit să tratezi orice situaţie, rol sau personaj mai superficial.

Dar se poate trăi din teatru?

Am o prietenă care este secretară la o multinaţională. Şi primeşte în mână 860 de lei pe lună. Aşadar, se poate trăi dintr-un salariu de secretară?! În ceea ce priveşte actoria e într-adevăr foarte greu şi în mod clar e mult mai greu decât ar trebui să fie. Nu sunt posturi, în aşa fel încât un tânăr absolvent să aibă posibilitatea de a se roda într-un teatru şi de a creşte artistic, aşa că trebuie întotdeauna să alerge şi să se preocupe, iar mintea lui să fie mai puţin la actul artistic şi mai mult la ce face ca să obţină banii de chirie. Şi asta îi sufocă gena artistică. Bineînţeles că marile capodopere s-au făcut cu burta goală, dar nu cred în genul ăsta de boemie mizeră şi nu cred că trebuie să ne bălăcim în şanţuri ca să putem crea. Dimpotrivă… Dar problemele actuale ale României pleacă de la asta, că nu e încurajată în niciun fel afirmarea unor tineri. Pe urmă, putem să ramificăm, că sunt prea multe locuri în facultăţi sau că sunt prea puţine teatre, şi mai degrabă asta problema: că sunt prea puţine teatre.

Să înţeleg că ai vrea să fii angajat într-un teatru?

Bineînţeles că aş vrea, dar unde? Aş vrea să lucrez într-un teatru, dar sistemul, aşa cum este el croit acum, pe de o parte nu-mi permite şi pe de altă parte mă descurajează.

De ce te descurajează? E mai profitabil şi artisitic, şi financiar să lucrezi în sistemul independent?

În momentul ăsta da. Dar e o situaţie anapoda.

Ce e bun la sistemul independent?

Libertatea de mişcare, libertatea de expresie prin opţiuni artistice, lipsa de constrângeri, nu-ţi pune nimeni pistolul la tâmplă să lucrezi într-un proiect contre coeur. Pe de altă parte pierzi stabilitatea pe care ţi-o oferă lucrul într-o trupă, garanţia că vei juca constant. Nu vreau să discut aici vreun conflict între o generaţie şi alta. Există texte mari cu roluri pentru toate vârstele. Orice trupă ar trebui să aibă, deci, şi tineri în trupă…

De ce nu se întâmplă?

Eu nu sunt la conducerea niciunui teatru… Nu ştiu care e rădăcina răului, e atât de alambicată şi de adâncă, încât nu poţi să spui clar a cui e vina. Iar căile de rezolvare sunt minime. Un lucru mare, care ar trebui făcut imediat şi pe care ţările un pic mai conştiente de misiunea lor pe termen lung l-au făcut deja, ar fi să se înfiinţeze teatre. E mult mai ieftin să înfiinţezi un teatru decât să faci un cort în care să se mănânce cel mai lung cârnat din Europa…

Spuneai că ai ştiut la ce te înhami când te-ai dus la facultate. Ce te aşteptai să fie cel mai greu?

Subzistenţa.

De ce ai ales totuşi această „aventură” decât să te duci spre altceva, care să-ţi asigure să zicem mai multă siguranţă? A fost chemare interioară? A fost dorinţa de a avea succes? Voiai să schimbi lumea?

Evident că cineva care se apucă de asta are o doză uriaşă de exhibiţionism. E clar că o face într-o mare măsură pentru că vrea să se uite cineva cum exhibă traume şi bucurii şi lucruri pe care le consideră valoroase în primul rând pentru el. Deci dintr-un uriaş egoism. Cu siguranţă e o dimensiune pentru care cineva se apucă de teatru şi implicit şi eu. Mai departe, nu am simţit vreo chemare titanică gen „voi mişca lumea din temelii”. Sau n-am formulat-o în felul ăsta. Oricum ar fi, energia adolescenţei te păcăleşte cu multe. Am fost şi inconştient că n-am dat la altă facultate. De obicei îţi iei o plasă de siguranţă. Dar eu nu… Asta pentru că eram adolescent. Aveam o mare neîncredere în mine. Şi cred că o chemare a existat.

Care a apărut când?

Prin liceu. Când am şi început să merg la teatru. Am făcut Liceul „Gheorghe Şincai”, profil uman, şi am avut baftă de profesori care să mă încurajeze pe dimensiunea asta artistică. De exemplu, până să mă gândesc la actorie, plănuiam să fac jurnalism. În lumina noilor evenimente, nu ar fi fost cea mai fericită opţiune… Dar n-aş fi făcut jurnalism cultural, atâta minte aveam şi eu (râde). Aveam un condei destul de ascuţit. Care nu s-a îmblânzit cu vremea, dar şi-a schimbat aria de manifestare.

Deci actoria e un condei ascuţit…

Da! Evident, e un condei ascuţit. E o artă socială. Orice nemulţumire, orice rău pe care-l resimţi din partea lumii poate fi vărsat aici şi poţi fi şi plătit pentru asta. Ceea ce e minunat.

Să înţeleg că faci teatru mai degrabă dintr-o formă de egoism?

Nu, n-am spus asta. Am spus că cineva care face teatru are, cu siguranţă, şi o doză de egoism. E foarte greu să formulezi un lucru, odată ce ai simţit plăcerea de a-l face. N-o fac pentru a dărui lumii lucruri minunate. Ştiu că ar fi un răspuns frumos, de care să te îndrăgosteşti când îl citeşti… Dar nu pentru asta. E foarte plăcut să comunici şi să împărtăşeşti nişte valori şi, dincolo de asta, mai e şi o plăcere a virtuozităţii tale, ca actor, ca meşteşugar, ca un om care poartă un mesaj ce nu e al lui, ci e al unui autor mediat de un regizor, către un public… Chestia asta de mercur care aleargă de la unul la altul, culege lucruri pentru ca apoi să le povestească altora e o muncă foarte plăcută, pe care aş asemăna-o cu plăcerea de a face sport sau cu plăcerea de a picta. Plăcerea de a fi o interfaţă performantă între două minţi, două firi şi două feluri de a gândi te motivează cumva să fii din ce în ce mai performant. Aproape că nimic din ceea ce eşti nu e acolo, şi totuşi… Tu eşti primul care primeşte reacţia celor care au auzit povestea tuturor, a regizorului, autorului, scenografului… Tu eşti la recepţie, tu eşti cel care simte dacă ei se crispează sau nu, dacă se bucură, dacă se emoţionează, dacă reuşeşti să stârneşti ceva. Şi faptul că se întâmplă în timp real e o infuzie de adrenalină pe care, dacă ai simţit-o de câteva ori, e foarte greu s-o părăseşti. Plăcerea e mult prea mare.

Înţeleg că mult mai mare decât cea de a scrie, cu care ai cochetat?

Da. Am scris rar şi nimic serios. Ca orice adolescent am scris poezie. Doar gânduri pe care le mai notez. Dar, ca orice cochetărie, am sentimentul că e genul de lucru subteran care va reveni la un moment dat.

Ce poveşti ţi-au plăcut şi te-au format?

Am avut o perioadă în liceu, care s-a perpetuat şi în facultate, de magnetism faţă de literatura rusă. Tata e pe jumătate bulgar, mama e pe sfert sârboaică. Aşa că un oarecare suflet slav s-ar putea spune că am… Apoi, am avut o perioadă în care mi-au plăcut foarte mult oamenii deştepţi. Îmi plăcea să stau de vorbă, să dezbat, să aflu idei interesante şi să le combat, iar seducţia asta s-a dus foarte repede, ceea ce cred că m-a ajutat mult şi pentru un fel de modelare artistică a propriei persoane.

Acum nu-ţi mai place să faci asta?

Nu mai sunt îndrăgostit de lucrurile deştepte…

Dar ce înţelegi prin „deştepte”, că o spui aproape cu o doză de ironie?

Mintea are capacitatea de a face nişte jocuri minunate. De a demonstra că ceva ce nu e de fapt e şi viceversa. Are capacitatea de a seduce şi de a alcătui o lume. Asta poate să facă inteligenţa. Şi normal că e seducător, mai ales pentru un tânăr care s-a străduit să fie inteligent. Ulterior, afli că sunt şi valori mai puternice şi care nu sar în ochi, nu fac paradă, precum autenticitatea sau tandreţea… Şi apoi, există nişte oameni foarte simpli, cu un mecanism de gândire pe care l-ai considera rudimentar şi care, totuşi, surprind un filon vital cu o acurateţe extraordinară.

Ai întâlnit un astfel de om care te-a făcut să-ţi schimbi gândurile?

Am întâlnit mai mulţi. Din păcate, pe unii dintre ei, pe care i-aş fi putut cunoaşte mai îndeaproape, cum sunt bunicii mei, i-am cunoscut cu adevărat cu ochii deschişi prea târziu. Bunicii mei, fiind oameni de la ţară, erau foarte bine branşaţi la nişte realităţi pe care eu nu eram suficient de destupat să le înţeleg. Şi ăsta e un regret. Mergând până la a-mi fi ruşine acum de faptul că atunci îmi era ruşine cu ei. Faptul că nu puteam comunica era greşeala mea.

Cum a fost copilăria ta?

Foarte frumoasă. Sunt un copil citadin, al maidanului şi al tomberoanelor şi al cornetelor de hârtie, care se juca de-a v-aţi ascunselea şi fotbal în curtea şcolii.

Cum ţi se pare că s-a schimbat copilăria copiilor de acum?

În primul rând nu mai joacă nimeni frunza, ceea ce din start e o problemă. Cu orice societate din orice timp… Să nu se joace frunza e un rateu uriaş! Şi văd foarte puţini copii afară, pe stradă, jucându-se, alergând… Să nu cazi dintr-un copac, să vezi copii fără julituri. Bineînţeles că acum lucrurile s-au mai rafinat şi în alte direcţii. În această perioadă tulbure, de după 1990, în care m-am format era greu să trimiţi un copil la pian sau la înot… Ai mei fiind bugetari, era cam complicat. Eu eram cu cheia de gât, o am şi acum, cu şnur… Dar am avut o copilărie foarte fericită şi am beneficiat de un real talent de a fi mamă al mamei mele. O fiinţă de o duioşie şi de o capacitate de a dărui pe care n-am regăsit-o niciodată în mine cu atâta putere, dar spre care tind în momentele în care mi se pare că e important.

Povesteşte-mi ceva din copilăria ta, ceva ce nu vei uita niciodată.

Mi-aduc aminte cu foarte mare drag de toate sacrificiile părinţilor mei, pe vremea când o duceam foarte prost, ca să-mi cumpăr cărţi. Şi să ai aşa ceva acasă de foarte tânăr e un lucru care nu-ţi dă voie să procedezi altfel în continuare. Te conjură la o gândire de un anume fel. E foarte greu să trădezi aşa ceva.

Care e cea mai importantă întâlnire a ta în teatru?

Cu regizorul Victor Ioan Frunză. Care mi-a dat ocazia de a mă întâlni de foarte tânăr cu nişte roluri mari. În general, există tendinţa de a menaja un tânăr actor, de a-i da roluri cu dificultate crescândă, dacă într-adevăr ţii să-l formezi (dar nu ţine nimeni). Şi totuşi, domnul Victor Ioan Frunză m-a provocat, dându-mi nişte roluri grele, roluri care structurează un actor. Cred că un actor nu se poate forma prin cursuri sau workshop-uri. Un actor nu se poate forma stând de vorbă. Un actor se formează lucrând la roluri mari şi jucându-le. Roluri diverse, care să-i lărgească plaja de interpretare. Or, din punctul ăsta de vedere sunt foarte recunoscător pentru ocazia care mi-a fost oferită şi mă străduiesc s-o merit. Pentru că e o responsabilitate care uneori tinde să te apese foarte tare.

Care a fost cel mai dificil moment la „Îngeri în America”? A fost vreun moment când ai vrut să renunţi? Să te opreşti?

Nu. Dar au fost momente de scădere în repetiţii, în care simţeam că am atins un punct în lucrul la rol, peste care, deşi presimţeam că e ceva în profunzime care se cere cercetat şi pentru care am instrumentele să cercetez, totuşi nu-l depăşeam… Dar de cumpănă nu. Odată intrat în ring, trebuie să te baţi cu un personaj, până îl îmblânzeşti.

Prima întâlnire cu personajul din „Îngeri în America” cum a fost?

Uriaşa miză a interpretării acestui rol, după părerea mea, este să scapi de preconcepţia că interpretezi un homosexual libertin, avid de experienţe şi dornic să se bălăcească în mocirlă, tocmai pentru a-şi afirma personalitatea. Odată ce ajungi la concluzia că joci un om şi că toate celelalte laturi trebuie asumate, astfel încât să nu devină parodice cumva, atunci poţi începe să lucrezi. Prima întâlnire a fost sub aceste auspicii. Cum poţi să-l joci, fără să recurgi la clişee. Fără să joci homosexualul, limitroful, tânărul care se droghează, se culcă prin parcuri cu alţi bărbaţi, dar în acelaşi timp e capabil de gesturi uluitoare de nobleţe?

Te-ai împrieteni cu el dacă v-aţi întâlni în viaţa reală?

Cu Louis? Cred că la o primă vedere mi-ar fi foarte antipatic, ceea ce mă bucură foarte tare din perspectivă celui care l-a făcut… Dar e acest fond naiv pe care mi l-a propus dl Funză şi la care am muşcat imediat, pentru că e atât de plăcut să urmăreşti pe cineva care se bălăceşte în mocirlă şi, totuşi, are ceva luminos înlăuntru. Cred că am avea ce să discutăm, în orice caz…

Ce l-ai întreba dacă v-aţi întâlni la o cafea?

Cred că mai degrabă l-aş pune în nişte situaţii. Sunt acolo nişte capete de replică, de exemplu despre relaţia cu părinţii lui. Aş fi foarte curios să văd momentul în care-i informează că e homosexual. Şi l-aş mai pune în situaţia de cinci sau şapte ani după ultima scenă din piesă. Aş fi foarte curios de evoluţia lui. Să văd unde lucrează. Cred că ar fi o sucire uluitoare în viaţa lui. Nu ar îmbătrâni cum a pornit-o…

Ce crezi că nu ţi-a ieşit la acest rol?

Într-o oarecare măsură suferinţa lui şi dispreţul faţă de sine – vorbim de un om care şi-a părăsit iubitul când a aflat că acesta are SIDA – suferinţa unui om care ştie că a părăsit, ştie şi de ce, ştie că în faţa lumii şi a lui e un vierme şi, totuşi, se străduieşte să adune de peste tot argumente că ce face e bine şi că justiţia – o justiţie mare cât universul – lui i-ar da dreptate, pentru că trebuie să faci ce simţi. Această suferinţă de om întors care se urăşte atât de tare, încât adună şobolăneşte argumente, din păcate nu a putut fi constant arătată în bogăţia ei de nuanţe. Şi cred că pe alocuri am ratat multe nuanţe. Aici aş mai avea de muncit.

Pentru un actor poate fi periculos să lucreze mult cu acelaşi regizor?

Depinde de regizor. Sunt regizori care merg toată cariera alergând după o obsesie. Cred că atunci când porneşti la drum cu un astfel de regizor e foarte greu să alergi după altceva decât după obsesia lui. Şi în consecinţă aşa ceva ar fi nociv. Dar când lucrezi cu un regizor care îţi e partener în căutări, şi nu e dictator e un lucru mare. Parteneriatele între regizori şi actori îi îmbogăţesc şi pe unii, şi pe alţii. Să urmăreşti acelaşi actor, să-l pui în ipostaze diverse şi tu să-l ghidezi fericit, mi se pare un experiment care aproape că denumeşte ce ar trebui să fie teatrul. Nu cred că teatrul e o chestie în care un regizor se duce într-un loc şi, cu o oaste de strânsură, face un spectacol care a fost comandat…

Şi atunci ce e teatrul?

Comunicare.

Care e cel mai mare pericol pentru un actor?

Autosuficienţa. Mai ales pentru un actor tânăr. Şi autosuficienţa apare fie în situaţia în care „ai împuşcat-o” şi eşti apreciat, pentru că atunci ai impresia că eşti stăpânul unei reţete. Fie în situaţia în care „n-ai împuşcat-o” şi te străduieşti s-o împuşti şi ajungi la concluzia că toţi sunt proşti şi nimeni nu înţelege ce faci tu.

Şi pentru tine?

Evident, acelaşi. E o meserie foarte expusă. Sunt expus criticii colegilor, a criticilor, a publicului, care nu e omogen. În general cam toată lumea te critică. Şi e foarte uşor să devii fie foarte influenţabil, fie imun.

Te interesează criticile?

Nu prea citesc. Când se scrie despre mine mai citesc. Mai citesc şi cronici la spectacolele care m-au bucurat sau m-au înfuriat. Dar am senzaţia că sistemul românesc e dominat de găşti şi asta te descurajează să fii permeabil la acele critici. Depinde mult de vocea care critică. O persoană care a dobândit credibilitate în ochii mei – şi nu pentru păreri, pentru că nu poţi judeca păreri, ci pentru că vorbeşte despre un spectacol încercând să îndrepte cumva lumea teatrală spre performanţă – atunci mă interesează. Când citeşti cronici care povestesc piesa, fără referire la jocul actorilor, regie, ce e bun, ce-ar trebui ajustat, e foarte greu să le înţelegi scopul. Un critic are o misiune. Şi dacă eşti critic şi nu conştientizezi această misiune de a încuraja performanţa, atunci scrii degeaba.

Care e cel mai important lucru pe care l-ai aflat despre tine prin teatru sau pe care nu l-ai fi aflat dacă nu făceai teatru?

Că pot merge mult mai departe decât credeam.  

Imaginea teatrului actual reflectă corect imaginea lumii în care trăim? E o oglindă corectă?

Da, săracu’, o reflectă… Dar, din păcate, ca alcătuire şi nu ca produs coerent artistic. Aceeaşi degringoladă a societăţii se reflectă în organizarea teatrului românesc. Singura soluţie a unui actor tânăr este să joace. Cu orice preţ să joace. Primul instinct este să te întristezi şi să te bagi într-o cameră de unde să nu mai ieşi vreodată. Şi următorul pas este să-ţi strângi doi-trei colegi mai apropiaţi, de care te leagă un gust comun şi să faci ceva. Iar cu acel ceva să începi să baţi la uşi, pentru că altfel n-o să te caute nimeni. Dar e important să ai o consecvenţă. Pentru că, exact ca la sportivi, o perioadă de inactivitate îţi face o burtă artistică pe care cu greu o poţi recupera.

Fotografii Adriana Grand