Adrian Pintea: În afară de biserică, omului îi rămâne o singură șansă de întâlnire cu el însuși. Teatrul

„Sufletul actorului nu poate fi ținut în palma, nici atârnat ca breloc la o cheie de apartament. Nu poate fi închis în dulăpiorul cu etichetă al unui vestiar ordonat și antiseptic. (…) Nu are nimic de-a face cu urâta cordialitate a <întâmplărilor cu artiști>! (…) Sufletul actorului este viu ca o carne însângerată și zbuciumată de nesomn și străveziu ca veșnica amintire a iubirii. Ostenelile sale nu se pot cumpăra pentru că nici măcar el, actorul, nu cunoaște prețul acestora. Poate doar viața lui de om să fie singurul preț îndeajuns de nobil.

Sufletul actorului este o piață pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conștiințe neștirbite, alte suflete… Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră a tuturor, pentru ca n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propriului nostru suflet. Sufletul actorului este vârsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.” Așa suna, pe scurt, povestea „Sufletului actorului”, spusă de Adrian Pintea în „Pământul americanului”, o carte cu un destin care ar fi putut fi mai fericit în istoria recentă a literaturii.

Se împlinesc pe 8 iunie zece ani de când Adrian Pintea nu mai e pe Pământ… Avea 53 de ani. S-au scris și s-au spus multe în acești ani despre Adrian Pintea, iar presa de scandal i-a speculat din plin și viața, și moartea. Însă, înainte de orice, Adrian Pintea a fost un mare actor. Un actor cu o picătură de geniu, cum puțini au existat în teatrul românesc, un actor scriitor și un mare pedagog.  De la Romeo, pe care l-a interpretat la Studioul Cassandra în studenţie şi după ce a absolvit IATC-ul, până la Becket, arhiepiscopul nonconformist, ultimul rol de seamă, jucat la Bulandra, şi-a urmat calea în spiritul unei definiţii pe care el însuşi, deghizat în prozator, o găsise. A fost Treplev din „Pescăruşul” lui Cehov, Henric al IV-lea din piesa lui Pirandello, Hans din „Ondine” de Giraudoux, Hamlet, Don Juan sau Becket din piesa lui Anouilh. Profund, tenebros, nuanţat, şarmant, vioi şi melancolic, plin de umor.

Prețul vieții…

„Când eram mic şi foarte bolnav”, povestea el însuşi într-o emisiune de televiziune,” mama s-a dus la biserică să se roage şi i-a spus lui Dumnezeu: «Doamne, părul este singurul meu lucru de preţ. Dacă îl vrei în schimbul lui Adrian, ia-l!» Eu sunt în viaţă, dar, după ceva vreme, mamei i-a căzut părul.”

Posesor al unui număr infinit de chei care deschid drumul spre interpretarea autentică, substanţială şi consubstanţială cu propriul crez, a ales calea cea mai grea, a căutării şi a luptei cu duşmanul care se ascundea în propria fiinţă. „Sufletul actorului respiră dezordonat şi ameţitor, pentru că respiră praf stelar. Râsul său nu este râs, ci speranţa râsului omenesc, plânsul său nu este plâns, ci nădejdea că plânsul omenesc poate deretica ungherele vraişte ale necazului”.

Teoria, ea însăşi o metaforă, s-a născut din practică. Consumator de praf stelar, spirit tulburat de materie şi materia tulburată de spirit, a construit roluri de neuitat, fără să joace cât l-ar fi îndreptăţit posibilităţile sale artistice, fără graniţe şi, la noi, fără egal.  A avut stranietatea, principalul indiciu al valorii sigure în sfera artelor, forţă şi substanţă, a atins inimitabilul.

„Ce-ați spune de-o salvare a lui Hamlet? Fugar din Elsinor, deghizat, sub coviltirul uneia dintre căruțele actorilor veniți la curte! Cine să-l mai găsească, odată rătăcit în marea Iluzie”? Deghizat și ascuns sub coviltirul unei morți care i-a ieșit puțin în cale și l-a purtat spre Marea Iluzie, a plecat, ca din întâmplare, într-o zi de 8 iunie, în care timpul s-a oprit în loc.

Păcăleală cu speranțe

N-a vrut să creadă în moarte… Și, într-o zi de 1 aprilie a unui an trecut de mult, s-a „păcălit” cu cele mai „grave speranțe” ale lui despre o lume nicicând posibilă aici. „Nu există moarte, ci doar absențe întâmplătoare. Fericirea este zilnică, asemenea luminii. (…) Nu există rău. Aritmetica este știința de a da timp vieții să-și numere minunile. Nu există răutate. Nu exista războaie. Calendarul conflagrațiilor mondiale începe cu mucenicul râsului; soldatul Svejk. S-a înființat o grădiniță mondială unde sunt trimiși toți generalii belicoși ai lumii să învețe să se spele ca lumea pe mâini, pe gât, în urechi și pe dinți… Nu exista poveste care să nu se poată petrece în miezul însorit al zilei pe orice stradă din lume. Făt-Frumos descalecă la chioșcul de ziare de lângă Athenee și îi cumpără flori Ilenei Cosânzene…”

S-au scurs ani mulți de când, student fiind, întârzia nopți întregi sub luminile de la „Casandra”, azi dispărută… Acolo a început dorul lui Romeo de Prințul Danemarcei. „Nicicând n-a fost, și nu cred a minți, mai tragică poveste-n lumea-ntreagă…” Atunci s-a îndrăgostit de iubirea lui Romeo. Pe care, exaltat, încerca s-o trăiască pe scenă și să-i descopere misterul în acel sfârșit de primăvară a anului 1978. „Romeo nu s-ar fi născut dacă n-ar exista în noi starea nevoii de iubire. Personajul shakespearian nu este decât o scrisoare deschisă către fiecare din noi, pe care o citim, în fond, pe ascuns. Dacă efectul lucidității seci este pudoarea gesticulației, Romeo își permite, cu frenezie, tirada. Cum să nu fim fascinați de libertatea sufletească a acestui Hamlet-copil? De felul nesăbuit în care sare peste zidul putred al veșnic medievalei noastre frici de patetic? (…) Iubita lui are doar paisprezece ani, încă nu suferă de vina bătrână de a exista. Ea moare înainte de a avea timp pentru gelozie. Uzura iubirii nu are nici ea timp să-și desfacă taraba cu plictiseli și cinisme ieftine. Această lipsă de timp a iubirii dintre Romeo și Julieta este norocul lor”.

Luminile de la Casandra s-au stins. Actorul a plecat spre alte întâlniri, prea multe pentru o viață de om, prea puține pentru un suflet de actor: Ahile, în „Ifigenia” lui Eliade, Henric al IV-lea al lui Pirandello, Hans în „Ondine” a lui Giraudoux, a fost Iancu Jianu, Eminescu și Don Juan…

Că a iubit mai mult teatrul sau filmul e greu de spus, rămâne însă mărturisirea din ultima lui carte „Hamlet sau actorul lucid”: „Interacțiunea este un dat, dar și o condiție, și ea funcționează automat. Întâlnirea de spiritualități și energii vii are loc. De aceea, filmul – realitate vie cândva, acum fixată pe suport neviu – este mereu ruda săracă a teatrului. (…) În afară de biserică, omului îi rămâne o singură șansă de întâlnire cu el însuși. Teatrul. Hamlet este locul în care această întâlnire este optimă și, în cele din urmă, salvatoare”.

Regele ce s-ar fi vrut actor

Întâlnirea lui Adrian Pintea cu Hamlet, după un dor de aproape 20 de ani, în 1996, pe scena Teatrului Național din Craiova, a fost Marea lui Întâlnire. A așteptat să se ivească Hamlet ca pe un Godot ce-și amâna mereu sosirea, visându-l, cunoscându-l, apropiindu-se de el ca de cel mai mare mister al teatrului. „Probabil că nu rege i-ar fi plăcut lui Hamlet să fie, ci, cu siguranță, actor. (…) Locul de întâlnire cel mai notoriu din istoria teatrului este Hamlet al lui W. Shakespeare. (…) Public, actor, text, William Shakespeare, teatrul în care se joacă piesa, orașul, țara, continentul și galaxia devin, printr-un act sacru, pentru o clipă astrală un singur punct: Hamlet”. Amintirea unei săli de teatru în care povestea lui Hamlet se spunea atunci la timpul prezent este mai dureroasă azi decât mormântul de pe Aleea Actorilor unde Adrian Pintea așteaptă. „Hamlet a plecat, purtat pe nobile scuturi de cavaleri întristați. Sufletul său își caută deja printre stele norocul său nelumesc. (…) Spectatorul va pleca spre propria lui existență banală, de om oarecare, îmbogățită de acum cu un vis atins cu mana. A fost la Teatru”.

Ce ar fi dacă?

„Ce-ar fi, ce s-ar întâmpla cu noi dacă Richard al III-lea ar găsi totuși un cal?” se întreba Adrian Pintea propunând „Alte finaluri” în același volum „Pământul americanului”, care ar merita dreptul la o viață nouă într-o reeditare. „Dacă Hamlet s-ar întoarce supus la Wittenberg, dedicându-se din nou studiilor, cu o cumințenie amară? Dacă Romeo ar ajunge la timp de la Mantua? Dacă oglinda lui Richard al II-lea nu s-ar face țăndări?” Ce-ar fi, totuși, dacă într-o seară, la teatru, Adrian Pintea ar veni din nou să joace Hamlet…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.