De ce aţi hotărât să participaţi la Gala HOP?
Am participat la Gala HOP şi în 2010 cu un one-man-show de 13 minute adaptat după textul unui autor străin, iar în urma succesului avut la spectatorii de atunci de la Mangalia şi a feedback-ului pozitiv şi entuziast din partea profesioniştilor din domeniu, am decis să-l transform într-un one-man-show independent de 40-50 minute. Am păstrat idei din acel text, le-am combinat cu idei din scenariul unui film documentar, dar cea mai mare parte a noului text a venit din imaginaţia mea, pe fondul exprienţelor mele de viaţă şi al unui experiment psiho-emoţional controversat în care mi-am analizat trăirile subconştiente în interacţiunea cu persoane necunoscute pe Facebook, experiment ce m-a ajutat să descopăr parcursul dramatic al textului şi în acelaşi timp să lucrez la asumarea rolului. Astfel a luat naştere rolul Adrian Verdeş şi spectacolul „Monstrul”, pe care iniţial l-am numit one-man-show, dar apoi, evoluând radical de la o reprezentaţie la alta, l-am numit spectacol-monodramă cu accente de comedie neagră şi horror. Îl prezint ca fiind de/regia/cu Adrian Ţofei, fiindcă am lucrat singur la toate aspectele sale; acesta este motivul pentru care abia acum, după 10 reprezentaţii a ajuns la maturitate, fiindcă neavând un regizor exterior care să-l controleze, l-am reglat eu pe parcurs.
Iar dacă în 2010 la Gala HOP nu am câştigat niciun premiu (mi s-a reproşat că în monologul impus am „fost la fel” ca în cel ales de mine), am decis să mă întorc anul acesta tocmai cu un fragment din spectacolul „Monstrul”, spectacol ce s-a născut datorită Galei HOP! Şi de data aceasta vreau să câştig!
Ce şanse reale consideraţi că vă oferă acest concurs?
Prima şansă e cea de a mă afirma ca unul dintre cei mai buni actori ai generaţiei mele; într-adevăr, sunt mulţi tineri actori care desconsideră acest concurs şi nu se înscriu, dar această alegere îi scoate din calcul. E o şansă nemaipomenită de a demonstra pe propriile puteri ceea ce poţi atunci când te afli la început de drum, fără a fi dependent de alţi regizori/directori de casting (care să te „descopere”, să aibă încredere în tine şi să te distribuie în spectacole/filme) şi fără a fi dependent de trimiterea unui DVD cu filmarea unui spectacol jucat (care a ieşit prost fiindcă nu ţi-ai permis una profesionistă din motive financiare sau care nu există deloc fiindcă nu ai relaţii şi încă nu ai găsit o locaţie bună de repetiţii/joc pentru creaţia ta).
Şansa de a fi remarcat de regizori/directori de teatre/producători şi de a începe colaborări şi semnări de contracte e una la care visez, dar mă tem că Gala HOP are mică putere în acest sens; nu-mi rămâne decât să sper că UNITER-ul va invita la Mangalia oameni interesaţi în mod real să descopere tineri profesionişti talentaţi, cu puterea de a-i susţine în mod concret, şi că acei oameni îşi vor onora invitaţiile.
Încercaţi să realizaţi un autoportret la acest moment al existenţei voastre în teatru.
Existenţa mea în Teatru la acest moment e ancorată în cinci puncte:
– spectacolul-monodramă independent „Monstrul” scris şi regizat de mine, pe care îl joc în diferite locaţii independente din Bucureşti şi din provincie;
– spectacolul independent „Alcool în sânge” (după „Treapta a noua” de Tom Ziegler), adaptat, coordonat şi regizat de mine, care se joacă în diferite locaţii independente din Bucureşti;
– administrarea site-ului/blogului „Arta Actorului Creator” – http://adriantofei.wordpress.com/ – site/blog original ce are ca scop popularizarea adevăratei arte a actorului, una a omenescului, asumării, vulnerabilităţii, procesualităţii, avântării în necunoscut şi adevărului de viaţă, o artă de sine stătătoare ce nu are nimic în comun cu teatrul, prefăcătoria, arta regiei sau arta spectacolului, în care actorul autentic nu este interpret, ci creator;
– repetiţii pentru un nou spectacol independent (ca regizor şi coordonator) şi planuri pentru coordonarea şi regia unui one-woman-show şi a unui film;
– cercetare în Arta Actorului, cu intenţia de a-mi continua studiile (doctorat).
Care sunt cele mai mari dificultăţi pentru un tânăr care termină acum Facultatea de Teatru?
Sistemul nu-i oferă tânărului absolvent al facultăţii de actorie şanse pe măsura competenţei şi profesionalismului, viitorul său profesional depinzând în cea mai mare măsură de relaţii şi de noroc, în loc să depindă în primul rând de nivelul de competenţă în Arta Actorului.
Care este cea mai mare problemă a sistemului din teatrul actual?
Confundarea actoriei cu teatrul e cea mai mare problemă, una cu rădăcini adânci în facultăţile şi masteratele de actorie. Vă voi da un exemplu concret. Am vizionat în luna mai a acestui an spectacolul „D’ale carnavalului” coordonat de Prof. univ. dr. Radu Gabriel la Masteratul Arta Actorului de la UNATC. E o bătaie de joc faţă de actori şi arta lor. E un spectacol de regie, cu şapte mii de experimente scenografice şi regizorale, din care nu se înţelege absolut nimic, în care a pus actorii să joace afectat ca-n urmă cu un secol, să se prefacă şi să se strâmbe în toate modurile posibile; şi şi-a bătut joc tocmai de actorii formaţi în spiritul adevărului, cărora domnul profesor Ion Cojar şi alţi profesori de la UNATC s-au chinuit în facultate să le scoată teatrul din cap, să-i deprindă cu un simţ al firescului, normalului, autenticului, procesualităţii, al adevărului de viaţă. A nu se înţelege că e o părere subiectivă ce ţine de gusturi. În arta actorului se operează cu două elemente concrete de control: dacă înţeleg şi dacă cred. Subiectivitatea nu-şi are locul în şcoala de actorie. Nu înţeleg şi nu pot urmări povestea din cauza experimentelor de regie; nu are parcurs; parcursul trebuie rezolvat în primul rând, apoi trebuie lucrat şi la partea de asumare şi de aducere în normal şi omenesc a jocului actorilor ca să şi cred, să se raporteze actorii onest şi asumat la situaţiile de viaţă, să nu se mai strâmbe, să vorbească normal, să nu se mai prefacă că plâng şi că joacă drame mari atunci când nu există probleme reale în interiorul lor şi nici ameninţări reale din partea partenerilor. Nimic din ceea ce este dincolo de „cred şi înţeleg” (cum ar fi momentele dramatice paradoxale) nu se poate naşte dacă acest „cred şi înţeleg” nu este satisfăcut.
Ar trebui să li se interzică profesorilor responsabili cu disciplina Arta Actorului de la facultate şi masterat să mai facă spectacole de regie, pline de fals şi teatralitate. Studenţii actori au suficiente ocazii să joace în spectacolele de regie ale studenţilor de la regie, ca să nu mai zic că vor avea mai mult decât suficiente astfel de ocazii după absolvire. Datoria profesorului de la Arta Actorului este de a lucra cu actorii, nu cu spectacolul.
„Artele spectacolului (actorie)”, aşa cum scrie pe diploma de absolvire în mod eronat, e o contradicţie de termeni. Spectacolul e punerea în practică a viziunii unui regizor care exploatează actorii în acest sens, folosindu-i ca simpli interpreţi, negându-le potenţialul lor imens de creatori. Atunci când se lucrează în arta actorului, se porneşte la drum fără a se cunoaşte destinaţia, fără viziune, fiindcă nimeni nu poate şti cum arată o anume situaţie de viaţă până când oamenii actori nu-şi asumă circumstanţele sale şi se avântă în ea să o rezolve în mod real. Nimic adevărat, nou şi valoros nu se poate naşte atunci când este cunoscută finalitatea, procesul autentic de creaţie fiind posibil doar la avântarea în necunoscut. Actoria vizează procesualitatea, iar teatrul, spectacolul şi regia vizează finalitatea, deci sunt diametral opuse actoriei. Nimeni nu o face în teatre şi majoritatea profesioniştilor din domeniu nu cred că este posibil să creezi un spectacol foarte bun pornind exclusiv de la lucrul cu actorii la procesualitate, iar când cineva reuşeşte acest lucru, creaţia nu arată a spectacol, ci a moment autentic de viaţă, nefiind recunoscută ca operă artistică de cele mai multe ori, deşi spectatorul care empatizează total cu ceea ce vede pleacă de la eveniment fascinat, transfigurat, cu o experienţă pe care nu o va uita în veci.
La facultăţi şi la masterate e absolut necesar să nu se petreacă lucrurile ca în teatre, fiindcă acolo viitorii actori sunt formaţi şi sunt extrem de vulnerabili, fiind foarte uşor de manipulat pe căi greşite. Profesorii de la disciplina Arta Actorului trebuie să lucreze efectiv şi exclusiv la arta actorului, la dezvoltarea continuă a mecanismului psiho-emoţional-intuitiv specific actorului, fără elemente şi experimente de regie şi spectacol prin care să arate cât de „creativi” pot fi. Masteratele şi facultăţile de actorie nu trebuie lăsate să devină instrumente prin care tot felul de actori, regizori şi pedagogi să-şi „vomeze” frustrările şi viziunile la nivel de regie şi spectacol. Iar acest lucru ar putea fi reglementat negru-pe-alb, la fel cum sunt reglementate atribuţiile şi responsabilităţile profesorilor la alte facultăţi şi masterate ştiinţifice. Filiera vocaţională nu înseamnă că totul se face după ureche şi după cum vrea profesorul de an / clasă. Lucrurile trebuie făcute după cum e bine şi nu după cum vrea unul sau altul. Dacă eşti profesor la actorie, trebuie să lucrezi pe actorie şi nu pe regie sau pe spectacol. S-a zbătut o viaţă întreagă domnul profesor Ion Cojar să reglementeze aceste lucruri la UNATC, să separe teatrul şi spectacolul de arta actorului, iar acum unii decid pur şi simplu să-şi bată joc de toată munca sa, că aşa vor ei.
Facultatea de Teatru trebuie separată la modul oficial de Facultatea de Actorie, în ciuda tradiţiei de sute de ani în care pare să nu fi existat o separare a artei actorului de cea a teatrului, fiindcă adevărurile născute de la Stanislavski încoace nu mai sunt compatibile cu tradiţia, iar lucrurile cu valoare de adevăr în circumstanţele prezentului trebuie să primeze lucrurilor care au avut valoare de adevăr cândva, în circumstanţele unui anumit moment din trecut. Ar fi şocaţi mulţi oameni din domeniu la o astfel de decizie radicală, dar şocul îi va face să caute răspunsuri pe care nu s-au obosit niciodată să le caute şi astfel le vor găsi.
Confundarea artei actorului cu arta teatrală / regia / arta spectacolului e o foarte gravă problemă, se regăseşte la toate facultăţile şi masteratele de actorie din ţară şi trebuie rezolvată de către oamenii în măsură să o facă, fiindcă ea e rădăcina aceleiaşi probleme din toate teatrele şi din unele filme. E absurd şi extrem de grav faptul că majoritatea actorilor profesionişti, datorită unor astfel de facultăţi, masterate şi teatre groaznice în care actoria e acelaşi lucru cu teatrul, se strâmbă şi se prefac de o manieră neîntâlnită nici măcar la actorii amatori, stigmatizând această artă ca una a prefăcătoriei în viziunea opiniei publice, când ea este de fapt una a celor mai profunde adevăruri din fiinţa umană.
Propuneţi o soluţie, oricât de utopică, pentru ca sistemul teatral să funcţioneze mai bine.
Dacă vrem să vorbim de crearea unui sistem funcţional, trebuie să vorbim despre ceea ce înseamnă cu adevărat creaţia autentică în orice domeniu.
Omul poate fi creator atunci când trece printr-un şir de procese psiho-emoţional-intuitive autentice; aceste procese nu pot fi controlate în mod conştient, dar pot fi controlate circumstanţele în care s-ar putea manifesta, circumstanţele în care s-ar putea manifesta creativitatea în orice domeniu:
– tinderea către un ideal uman universal valabil (cu optimism, prin imaginaţie/visare);
– asumarea regulilor „jocului” (prin disciplină şi autodisciplină);
– avântarea în necunoscut (cu vulnerabilitate, renunţând la certitudini, oferindu-ne libertatea de a greşi, folosindu-ne spiritul ludic, ancorându-ne în real/prezent, făcând alegeri şi acţionând fără jumătăţi de măsură spre atingerea unui obiectiv prin dorinţa reală de a schimba ceva într-o persoană sau într-un grup de oameni).
Dacă aceste principii sunt respectate în artă sau în ştiinţă, procesele autentice de creaţie nu înârzie să apară, iar rezultatul lor final se apropie de perfecţiune; dacă vrem un sistem teatral funcţional, trebuie să renunţăm la ideile preconcepute, să nu mai cârpim un sistem învechit care a avut valoare de adevăr în anumite circumstanţe ale trecutului şi să creăm unul nou cu valoare de adevăr în circumstanţele prezentului, ghidaţi nu de interese meschine, ci de principii şi idealuri!
Print