Adrian Văncică: Cine crede că lumea teatrului e o familie mare şi fericită se înşală

Dincolo de talent stă gândirea şi ea se învaţă de la oameni. Dincolo de joacă, stă meseria şi ea este singura care te scoate la liman pe scenă. Dincolo de reguli, stau disponibilitatea şi adaptabilitatea. Dincolo de plăcere stă emoţia.

Emoţia brută este ceea ce caută Adrian Văncică, actor la Teatrul „Constantin Nottara” din Bucureşti, într-un spectacol bun sau în orice poveste bine spusă. Trăieşte deja de câţiva ani în lumea poveştilor depănate de profesionişti, o lume cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, dar şi cu balauri şi zmei câţi vrei. O lume ca o familie cu bune şi cu rele, astfel îi pare lumea teatrului, după ce a intrat şi în cea a televiziunii. Tânărul Adrian Văncică primea, în 2003, Premiul pentru Cel mai bun actor la Gala Tânărului Actor HOP de la Mangalia. Despre meserie, talent, posibilităţi, nevoi şi dorinţe am purtat acest dialog într-o zi ploioasă dintr-un august sufocant.

Ce faci vara asta?

Mai întâi, filmări pentru al doilea sezon din „Las fierbinţi”. Apoi a urmat o pauză de vacanţă, cu familia şi cu cele două fetiţe. După aceea am mers într-o altă vacanţă, din nou cu copiii, în Grecia, de unde tocmai m-am întors. Aştept să înceapă stagiunea şi alte filmări. Una peste alta, vara a fost bună pentru mine.

Eu mai ştiu o vară bună pentru tine: vara anului 2003, când ai câştigat Premiul pentru cel mai bun actor la Gala Tânărului Actor HOP de la Mangalia.

Da, şi atunci a fost o vară frumoasă. După ce am terminat facultatea, jucam în „Îmblânzirea scorpiei”, spectacolul regizat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Bulandra, şi-mi plăcea foarte tare. Jucam şi la Teatrul de Comedie, în „O noapte furtunoasă”, spectacol pe care l-am jucat de trei ori, cred, în regia lui Radu Nichifor. Eram toţi tineri absolvenţi. Şi eu printre ei, plin de aspiraţii, evident. Pe-atunci prezentam şi o emisiune de televiziune, ceea ce-mi asigura o anumită linişte. Dar n-am fost mulţumit şi am plecat din ţară un an. Am lucrat într-un parc de distracţii din Coreea de Sud. Am făcut jonglerie, clovnerie, teatru de stradă, de toate pentru toţi. Dar mi-am dat seama că nu e chiar ce-mi doresc şi, cu toate că ei au insistat să mai rămân un an, am hotărât să mă întorc.

Însă atunci când am revenit la Bucureşti, oamenii cu care am mai vorbit mi-au zis c-am dispărut şi că acum, după o absenţă de un an, o să fie cam greu să reînnodăm legătura. Peisajul era descurajant şi singura mea cale de revenire în lumea teatrului a fost să particip la Gala HOP. Era ultimul an în care puteam face asta. Am pregătit un număr după „Angajare de clown” de Matei Vişniec, am luat de la toate personajele replici şi am făcut un monolog, m-am bazat pe faptul că ştiu să jonglez, am învăţat de la nişte jongleri ucrainieni, şi am inclus şi un număr de performanţă în monolog. N-am putut să mă bucur prea tare că am câştigat, pentru că a fost anul acela în care, în seara decernării premiilor, am stat cu perfuzii, împreună cu nu ştiu câţi colegi, la spitalul din Mangalia, cu toţii doborâţi de o toxiinfecţie alimentară.

În plan simbolic, premiul a însemnat ceva. Dar în plan concret?

Da, premiul m-a ajutat, ca şi pe alţii, printre care Marius Rizea, Pavel Bartoş, Marius Chivu etc. După aceea, am alergat pe la mai multe teatre, să le spun despre premiul meu. Ideea e că nu trebuie să aştepţi. M-am dus, am ciocănit la uşi cu „Bună ziua. Vreau să vorbesc cu domnul director”. Şi ajungeam la domnul director, care mă cunoştea din facultate şi căruia-i spuneam „Vreau doar să ştiţi că, dacă să iveşte vreo ocazie, eu pot să fac asta”. M-am dus şi am aşteptat la uşi, pentru că nu cred în teoria cu „timpul potrivit”, căci timpul potrivit e acum. Pe de altă parte, ceva oferte primisem chiar la Mangalia, de la nişte directori de teatre din provincie, care m-au văzut în concurs. Dar eu tot voiam să se întâmple ceva la Bucureşti. Până într-o zi, când a sunat telefonul fix la mine acasă. Era doamna secretară de la Teatrul Nottara, care-mi spunea că domnul director Mircea Diaconu ar vrea să mă vadă. Şi aşa am intrat într-un spectacol, apoi a urmat altă colaborare şi tot aşa, până când am devenit angajat al Teatrului Nottara. În concluzie, recomand tuturor absolvenţilor de actorie să se ducă la Gala HOP.

Pe de altă parte, cred că evenimentul ar trebui promovat mai bine, premiul ar trebui mărit, participanţii ar trebui tentaţi cu ceva mai mult. Îţi spun sincer, dacă în ziua în care ar fi trebuit să-mi susţin monologul în concurs aş fi fost chemat să filmez pentru o reclamă, cred că aş fi ales reclama. Câteodată eşti pus să alegi şi nu-ţi permiţi să-ţi zici „Lasă, că banii se mai fac”. După aceea am mai avut de ales, n-am ales banii şi bine am făcut.

Dar experienţa din Coreea de Sud te-a ajut profesional în vreun fel?

Da, şi nu numai profesional, ci şi uman. A fost armata pe care n-o făcusem. A fost cunoaşterea unei culturi din interiorul ei. Să dau un exemplu concret: când eram student, am văzut „Orfanul Zhao”. În spectacol, ni se arată un stăpân cucerit, căruia servitoarea i-a spus: ca să-ţi salvăm copilul, dau pruncul meu în locul pruncului tău, pentru că străinii, cuceritorii, sigur te vor omorî, împreună cu toţi ai tăi, deci şi cu copilul. Eu, european, mi-am zis că e prea mult, o absurditate. Apoi, stând un an în Coreea, mi-am dat seama că nu e deloc aşa. Pe scurt, a fost experienţă folositoare.

Acum să ne întoarcem încă un pas şi să-mi povesteşti, te rog, cum ai ajuns la actorie.

N-am o poveste specială. Am terminat liceul, am dat examen de admitere la actorie şi am şi intrat la clasa domnului profesor Mircea Albulescu şi am lucrat şi cu Cătălin Naum, Dinu Manolache şi Alexandru Jitea. Înainte mai jucasem în „Replica”, o trupă de amatori din Târgovişte, cum făceam mulţi. Fusesem în turneu în festivaluri. Şi de mic îmi încolţise în cap ideea că eu o să mă fac actor.

Crezi că facultatea de actorie este indispensabilă pentru actori?

Da. Şi de la fiecare profesor am avut de învăţat, fără îndoială. În caz că am idee despre comedie, asta i se datorează lui Dinu Manolache, un colos, pe care însă mulţi nu l-au văzut. Dacă ar fi fost sănătos, mulţi comici vestiţi de la noi ar fi avut mari probleme. Eu cred că a fost genial. Mă refer la felul în care desfăcea un text şi descoperea intenţiile, la mijloacele pe care le avea… Juca la Teatrul Mic, dar era extrem de bolnav. Neavând decât un sfert de plămân, avea mijloace economicoase.

Cât corespunde ce credeai atunci despre lumea teatrului cu ce crezi acum, când funcţionezi în ea?

Când eram la facultate, toată lumea ne zicea „Şcoala-i şcoală, teatru-i teatru”. Eu nu prea înţelegeam şi întrebam: „Dar asta nu-i şcoală de teatru?”. Şi mi se răspundea: „Ba da, e. Dar e altceva”. 

Şi mai e un lucru. Meseria asta înseamnă actorie de film, actorie de televiziune, actorie de teatru etc. Aşadar, sunt mai multe meserii. Cred că poţi juca în telenovele fără să fii absolvent de actorie, dar la teatru nu. Gândirea, indispensabilă pe scenă, nu se dobândeşte din cărţi, ci de la oameni, de la profesori şi colegi. Şi se dobândeşte jucând. Sunt convins că nu poţi face un rol bine pe scenă fără să fi trecut printr-o şcoală de teatru. Există, desigur, oameni talentaţi, dar talentul se pierde, el trebuie cultivat.  Dacă-ţi iese o dată, cum faci să-ţi iasă şi a doua oară? Aici e meseria. Artă e pentru tine, care stai în sală, pentru cei de pe scenă e meserie.

Şi meseria nu lasă loc destul pentru rutină?

Nu, pentru că-ţi păstrezi momente din spectacol pentru tine. Să luăm „Metoda”, spectacol în care joc la Teatrul Nottara. Am acolo câteva momente pe care le ţin doar pentru mine, nici măcar pentru spectatori, nici măcar pentru parteneri. Le fac pentru mine, pentru că-mi plac mie. Şi schimb de fiecare dată câte ceva, iar spectacolul de la premieră nu seamănă cu cel în care joci după ce a trecut un an de la premieră, deşi e acelaşi. Descoperi mereu intenţii noi, te bucuri şi rutina se duce. Sau poate fi vorba despre rutină în cazul cuiva care vine fără plăcere la teatru. A vorbi despre rutină e ca şi cum ai crede că în actorie cel mai greu e să înveţi textul. Or, nu e nici pe departe aşa, că textul îl învaţă şi un copil. Ştim foarte bine că textul e pretext pentru a căuta subtextul.

Subtextul din „Metoda”, de exemplu, este aproape sfidător pentru inteligenţă. E acolo o imagine crudă despre lumea de azi. Aşa e lumea de azi?

Nu vreau nici să mă întristez, nici să intru în subiecte legate de bani. În piesă avem de-a face cu o luptă pentru o poziţie care aduce bani şi putere. Dar da, trăim într-o lume feroce – şi lumea de la televizor, şi lumea politică şi lumea teatrului sunt la fel. Cine crede că lumea teatrului e o familie mare şi fericită se înşală.

Odată intrat în ea, nici gând să-ţi păstrezi iluzia?

Nici gând! Uite, există spectacole foarte bune, care se joacă însă de puţine ori şi nu ştii de ce. De cele mai multe ori, sunt sabotate de colegii actorilor din spectacolele respective. Şi, pe de altă parte, există spectacole proaste şi foarte proaste care se joacă de ani întregi. Nu avem reguli clare, funcţionează anumite pârghii şi energii. Şi trebuie să te adaptezi la ele, că nu poţi să le schimbi. Personal, n-am fost implicat niciodată în mecanismul de alegere a spectacolelor, deci nu ştiu foarte multe. Ştiu doar ce văd uneori. Pe de altă parte, mai ştiu că o trupă dintr-un teatru e ca o armată la război, cu mai mulţi soldaţi decât generali, mai mulţi sergenţi decât locotenenţi etc. Dacă faci nu spectacol numai cu soldaţi, aşa iese. Dar nici numai cu generali nu poţi, că au strategii diferite şi se lasă cu dispute.

Îmi închipui că e greu să fii manager de teatru şi nu mi-aş dori să fiu. Dar, dacă s-ar întâmpla, mi-aş propune ceva clar pe o perioadă de un an şi aş vrea să ştiu ce apăr. Dacă eşti securist, aperi drapelul, pistolul din dotare şi pe X. Iar eu m-aş întreba aşa: Ce apăr anul acesta? Piese româneşti? Piese clasice sau contemporane?

De ce crezi că ar avea nevoie publicul acum?

La prima mână, publicul ia ce-i dai. Însă există un adevăr universal: publicul are nevoie de poveşti. Dar de poveşti bine spune, că publicul nu e prost. Dacă-i dai o cheie, merge pe cheia ta. Dacă apar la începutul piesei şi spun că sunt un negru de doi metri, lumea merge cu mine în convenţia dată. Dar nu trebuie să păcălesc, adică să apar la un moment şi să spun „De fapt, sunt Mutulică sau Sfiosul. V-am păcălit!”. 

Tu cât de des mergi la teatru ca spectator?

Din când în când, dar nu la fel de des ca în studenţie sau ca în vremea de după. Mă duc mai mereu când sunt invitat de colegi sau foşti colegi şi merg şi după recomandare. Cel mai recent am fost la spectacol de club.

O formă de teatru pe care n-ai încercat-o. Crezi că e o soluţie mai ales pentru artiştii tineri, care n-au acces la teatrele de stat?

Da. Eu parcă nu m-aş mai aventura acum şi în aşa ceva. Joc suficient, sunt în distribuţia a vreo şase spectacole. Propuneri vin, dar e vorba despre lipsa de timp.

Filmul de televiziune îţi ocupă mult timp?

Destul. Însă televiziunea e o lume foarte frumoasă. Să fim cinstiţi şi să spunem că popularitatea o aduce televiziunea. Oricâte premii ai lua în teatru, popular, într-o măsură sau alta, devii graţie televiziunii. Cum profiţi tu de popularitate este altă poveste. Dacă e să vorbim despre „Las Fierbinţi”, serialul în care joc eu, el îmi face mare plăcere mereu. Cu spectacolele e în felul următor. În unele zile, te trezeşti de dimineaţa şi abia aştepţi să te duci la teatru după-amiază. Dar sunt şi zile când te trezeşti şi te întrebi cum să faci să se termine mai repede ziua, pentru că seara joci într-un spectacol pe care nu-l suporţi, care ai vrea să dispară. Este valabil şi pentru colegi. În unele dimineţi nu mai poţi de plăcere la gândul că seara o să-ţi dea replica X. Iar în altele îţi spui „Diseara Y iar o să-mi dea replicile prost, iar o să se uite aiurea, iar o să simt că n-are nimic în cap”. Ei bine, revenind, în „Las Fierbinţi”, ca şi în „Metoda”, nu există un singur coleg cu care să nu mă bucur că joc.

Ce e hotărâtor pentru tine, când alegi să te implici într-un proiect?

În primul rând, textul. Ţine de instinct. Cred că îmi dau seama dacă poate ieşi ceva bun din el. Contează enorm, bineînţeles, regizorul şi restul distribuţiei. Iar un regizor bun trebuie să recunoască, atunci când e cazul, că soluţia dată de actor poate fi mai bună decât a lui şi s-o şi aplice. La un moment dat, în studenţie, repetam cu Cătălin Naum şi a venit la repetiţie un student de la regie. Mi-a rămas în cap o vorbă a lui Naum, care i-a zis aşa: „Să ţii minte! Actorul trebuie omorât pentru ca în clipa în care renaşte să fie adevărat”.

Dar un spectacol bun ce ar însemna, pentru tine?

Actori buni, un spectacol de la care am de învăţat, emoţie. Nu vorbesc despre emoţia cerebrală/ intelectuală, dacă există aşa ceva, care-ţi cere să faci conexiuni, ci despre emoţia brută, în care mergi cu personajul şi te trezeşti că ai ochii umezi.

Crezi că ar exista public, dacă Bucureştiul ar avea mai multe teatre?

Fără îndoială. Dar şi spectatorii trebuie să facă eforturi: să citească, să se intereseze, să cumpere bilete, să se ducă la teatru, chiar dacă plouă, pentru ca după aceea să simtă că bine au făcut. Şi am mai observat un „trend”: publicul a început să vină mai mult la teatru la mijlocul săptămânii. Îşi fracturează săptămâna de lucru şi, dacă merge joi la spectacol, e ca şi cum şi-ar prelungi weekendul, fiindcă vineri e altfel, dacă oamenii povestesc despre spectacolul de joi. Cred că le face bine.