Ea era atât de frumoasă
încât vechiul pensionar
se porni să roadă tapițeria
scaunului pe care ea a stat în autobuz.
Autobuzul întinse spre ea
gura carburatorului
încercaând să-i sfâșie rochia.
Șoferii mestecați au plâns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă –
în schimb era atât de frumoasă
încât și câinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.
Când ea intră în casa fără nume
portarul își înghiți decorațiile
iar mecanicul sparse în dinți
cheia franceză și cablul
ascensorului ce-o purta
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanța inutilă
și broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.
Ei cu toții mâncară
piciorul mansardei
ei cu toții mâncară țigla
când ea a urcat fâlfâind pe acoperiș
când ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele
Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul
Om în
Cosmos
își devoră capsula
când ea depăși atmosfera terestră.
—
Ce-ai să faci de-acuma în cer?
au întrebat-o
cu gurile șiroind de regrete.
Dar ea era atât de frumoasă, încât a fost la fel de frumoasă și-n continuare.
Iar ei nu găsiră în lumea toată
în lumea largă
destule măsele
destule gâtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanța care creștea mereu
și restul cuvintelor până la moarte.
Print