„Aferim!“, un bâlci al deșertăciunilor românești

Mărioara și Vasilache sunt soț și soție. Se ciondănesc, își spun măscări, se tachinează fără încetare, se maimuțăresc fără să obosească. Grotești și grobieni, au și ceva gesturi obscene, ca să hohotească mai bine norodul de la sat, strâns la spectacol ca la bâlci. Pentru cei care nu știu, Mărioara și Vasilache sunt două personaje faimoase din teatrul de păpuși românesc, animate pe vremuri de trupele care hoinăreau prin țară cu căruța, oferind divertisment popular la târguri și bâlciuri.

Mărioara și Vasilache sunt protagoniștii uneia dintre cele mai reușite secvențe din „Aferim!“, filmul lui Radu Jude, câștigător al Ursului de Argint la Berlinală și ajuns de curând pe ecranele din România. În alb-negru, într-un cadru precar, strâmt, cele două creaturi își fac numărul. Metaforă strecurată abil într-un discurs filmic de un real rafinament, păpușile care se ciondănesc în fața sătenilor, în Țara Românească din anul 1835, Mărioara și Vasilache, cu toate influențele culturale pe care le poartă, suntem noi. Noi, cei de azi și cei de ieri, se înțelege.

Despre noi este vorba în acest „Aferim!“ care povestește cu calm despre cruzimea din noi, conturând din tușe nuanțate portretul unui popor care nu-și exorcizează demonii ancestrali. Demoni inexplicabili, dar deloc inofensivi, parte dintr-o matrice – sau „genă“, dacă preferați – desfășurată narativ într-un film de o oră și jumătate, pe care regizorul și l-a dorit privit cu detașare. Opțiunea pentru alb-negru, lucrat astfel încât să trimită permanent la fotografia de secol XIX, căruia îi aparține povestea, a explicat-o Radu Jude într-un interviu acordat criticului de film Mihai Fulger și publicat în „Observator cultural“: „Dorinţa de a pune, din start, o anumită distanţă între spectator şi lumea reprezentată prin imagini. Dorinţa, adică, de a-i transmite spectatorului (celui atent, celui care vede filmul ca film, şi nu ca un fel de literatură în ima­gini, desigur…) ideea că ceea ce vede e rezultatul strict subiectiv al unor cercetări proprii, o construcţie artificială, şi nu realitatea însăşi. Există în naratologie acel concept, suspension of disbelief („suspendarea neîncrederii“), ideea că o naraţiune trebuie construită astfel încât receptorul să creadă în realitatea lumii reprezentate. Pe mine mă interesează mai degrabă o suspension of belief („suspendare a încrederii“), mă interesează ca spectatorul să perceapă filmul ca pe un simplu construct, ca pe un fel de „joc al minţii“, cum ar spune Culianu. Un joc serios, desigur, şi care ar trebui să pună în mişcare gândirea spectatorului.“

Acest joc al minții care provoacă spectatorul cu o viziune personală asupra unui spațiu cultural specific, în care sunt cronic prezente clișee, metehne, tare, obiceiuri necurate. Un bâlci al deșertăciunilor românești, fără eroi, o desfășurare a unei realități istorice reconstituite cu minuție, o expunere deloc moralizatoare, deloc didactică a unui univers ros de un spiritus loci căruia nu-i scapă nimic, „Aferim!“ configurează o identitate apelând la principiul „parte pentru întreg“. Alege o mostră dintr-un întreg și ea reprezintă întregul, respectiv o poveste despre un un zapciu din Țara Românească care trebuie să-l prindă și să-l ucidă pe Carfin (Toma Cuzin), un sclav rom fugit de la curtea unui boier. Încrâncenarea următorului este cu atât mai mare, cu cât are bănuiala că soția lui a avut o aventură cu romul fugit. Și spune povestea cu ajutorul unei echipe excepționale, remarcată și în cronicile din străinătate.

Însoțit de fiul său (Mihai Comăndoiu), care trebuie inițiat în tainele bărbăției, zapciul (Teodor Corban, actor la Naționalul ieșean) parcurge un fel de theatrum mundi din Țara Românească, etalând metehne locale – intoleranță și lipsă de curiozitate față de celălalt, obtuzitate și primitivism, să-i spunem pe nume, misoginism, laisse-faire etc.

Incursiune într-o lume reconstituită verosimil, pe care regizorul își dorește s-o privim de la distanță, pentru a o vedea mai bine, „Aferim!“ ironizează clișeele filmului istoric à la Sergiu Nicolaescu. Eroul pornește la drum cu o misiune justițiară pentru a se dovedi că nu e chiar erou, iar misiunea nu e tocmai justițiară. Dimpotrivă, e mai degrabă o vendetta care ajunge cronologic în punctul culminant, o scenă spectaculoasă, cu regizorul de teatru Alexandru Dabija în rolul boierului necruțător care-l schingiuiește pe sclavul „nelegiuit“. Eroii și eroismul nu există, obiceiul împământenit e lege, care nu se discută, dreptatea și-o face fiecare. Etniile se amestescă într-un tumultuos și colorat trai – romii cu ale lor, românii cu ale lor, căci personajele parcă sunt în primul rând romi și români și abia în al doilea rând oameni. De altfel, tocmai mult-vehiculata omenie a românului pare a lipsi din acest peisaj încă feudal, înfățișat acum, în epoca „noului val“, când propriul nostru trecut pare să fi devenit „exotic“, cum observa antropologul Vintilă Mihăilescu.

Despre noi și „matricea stilistică“ a românității filmul vorbește derulându-se în ritmuri care-i dau spectatorului timp să asimileze și să proceseze informația de pe ecran, să asculte un cântec de lăutar de la han, să observe vorbirea și ce spune limba pe care o vorbesc, să vadă o viziune barbară asupra femeii, a locului ei în societate și asupra sexualității. Nimic ostentativ și nimic moralizator în felul în care se derulează povestea cu accente de western. Radu Jude ne plimbă prin ținuturi exteriore și interioare cu un calm binefăcător și cu o tristețe, totuși, sesizabilă. Mărioara și Vasilache se vor ciondăni mai departe, spre deliciul unor și disperarea altora. Se întâmplă în fiecare zi, nu doar la bâlciurile și târgurile de odinioară. Mergând împotriva curentului și propunând revizitarea unei epoci departe de obsedantul trecut recent, regizorul pune întrebări despre ce se află în spatele acestui trecut recent – un trecut peste care s-a depus un strat gros de uitare, de ignoranță și de prejudecăți. Așadar, aferim!