Mai întâi, cum a început povestea spectacolului, căruia îi spunem așa tocmai din comoditatea pe care o combate regizoarea. Iată explicațiile Catincăi Drăgănescu, extrase dintr-un interviu publicat recent în revista noastră: „Spectacolul în sine este o improvizație pe o structură de proces. Am pornit de la încă o nevoie a noastră. Eu, personal, nu înțeleg de ce teatrul trebuie să fie comod (…) Așa că mi-am zis să ne întoarcem la cealaltă funcție a teatrului, cea educativă, adică la interogarea unei conștiințe, tocmai pentru că publicul de teatru înseamnă 2% din populația României, fiind o nișă. (…) Se întâmplă după ce am văzut tot felul de dezbateri despre cazuri de defavorizați. O problemă stringentă este însă și ce facem cu cei buni. Spectacolul se învârtește în jurul poveștii unui olimpic internațional la fizică, dintr-o familie burgheză, care ajunge să se sinucidă. Iar noi investigăm și mergem spre căutarea unui vinovat moral. Concluzia, la care am ajuns prin exerciții repetate, este că e vorba de o carență în sistem, așa cum e și în teatru, dar și familie. (…) Societatea ar trebui să găsească mecanisme alternative prin care să acorde suport și consiliere și părinților, și profesorilor etc. Despre asta ne-am propus să vorbim, pornind de la o poveste concretă.“
Acum, ce a ieșit. Un performance-debate pe care l-am văzut săptămâna trecută la Green Hours, printre adolescenții gălăgioși înainte de spectacol și bucuroși că pot să bea bere lângă o profă, dar silențioși, atenți și foarte receptivi în timpul spectacolului, și pentru că descoperirea unui vinovat era în mâinile lor. Se numește „Aggressive Mediocrity“ și este un exercițiu direct de gândire, rezultat în urma unei documentări vizibil generate de povestea unui adolescent supradotat, din România, care s-a sinucis. Pornind de la un caz, regizoarea a construit un discurs scenic ce mizează pe funcția euristică a poveștii, desigur, dar, dincolo de ea, a interpretării actoricești. Altfel spus, nimic nou din punct de vedere al formulei alese: prin teatru, poți descoperi. Pe scurt, în fața noastră se etalează, dezvăluind laconic informații relevante despre propria persoană și propria existență, patru personaje care gravitează în jurul personajului absent. O mamă bogată și snoabă, convinsă că libertatea și deschiderea sunt cea mai bună abordare a educației fiului adolescent. Un tată afacerist convins că banii fac și desfac totul, dornic să-și vadă fiul împlinit, împlinire măsurabilă prin starea financiară ce va veni sau prin venitul financiar generat de ideile lui, momentan un licean supradotat, singuratic și perceput de mai toată lumea ca o ființă „specială“. O profesoară ambițioasă, convinsă să performanța școală excepțională merită orice efort. Un jurnalist frustrat, care simte potențialul exploziv al unui subiect antitrend, copiii supradotați, și astfel intră în contact cu părinții lui Andrei și apoi cu Andrei.
Acestea sunt personajele și fiecăruia îi corespunde o nuanță în jetoanele de carton pe care moderatorul i le dă fiecărui spectator la intrare. Introducerea este simplă, directă, alertă. Personajele monologhează și dialoghează fără a-și părăsi scaunele. Aflăm apoi că personajul absent s-a sinucis la scurtă vreme după ce a confecționat un obiect periculos. Cine e vinovat? Mama superficială și isterică? Tatăl care nu vine niciodată de la birou înainte să se întunece afară? Profesoara care vrea mereu, mereu, mereu ore de pregătire pentru olimpiadă? Jurnalistul care primește jurnalul lui Andrei cu o săptămână înainte de sinuciderea acestuia, îi știe secretul, dar nu acționează?
Spectatorii sunt rugați să voteze de mai multe ori. Fiecare personaj își face pledoaria de apărare. Publicul votează doi posibili vinovați. Urmează un debate între cei doi și spectatorii votează în final vinovatul. Evident, opțiunile se schimbă de la o seară la alta. Evident, vinovăția este o chestiune eminamente relativă, un concept abstract pe care fiecare îl umple cu un conținut propriu. Evident, regulile jocului obligă la sintetizări și mai ales la simplificări periculoase pentru concluzii. Evident, jocul ne arată în primul rând pe noi, spectatorii, și abia în al doilea rând arată personajele poveștii, interpretate de Cristina Drăghici, Ionuț Oprea, Sorina Ștefănescu, Vlad Udrescu și George Albert Costea în rolul moderatorului.
Cum, s-a înțeles deja și fiecare va înțelege mai clar când va merge să vadă acest performance. Da, înțelegem sau mai bine zis recunoaștem, mediocritatea este agresivă. Ea i-a fost fatală lui Andrei, dar nu numai ea. Despre ea este vorba, dar nu numai despre ea. „Aggressive Mediocrity“ e un discurs inteligent, incisiv, dar nu violent, asupra deficitelor care fac victime, deficite de natură psihologică, deficite sociale, deficite economice etc., un discurs de conștientizare prin care Catinca Drăgănescu își exemplifică cinstit convingerea că teatrul nu trebuie să fie comod. În vremuri de crize identitare intensificate, el interoghează conștiințe sau, mai precaut spus, deschide drumul spre această interogare indispensabilă individului și societății, o interogare la a cărei practică majoritatea formulelor folosite în teatrul de la noi nu invită. Directețea structurii alese pentru acest performance-debate și falsa claritate a informațiilor obligă la claritate, iar claritatea este, și în cazul discutat, nedreaptă. Dincolo de astfel de nuanțe, rămân reușita de a face un gest pe care, urmărindu-l, îl simți acut necesar și capacitatea de a oferi o abordare esențialistă cu care spectatorul român nu este deloc obișnuit. Un studiu de caz ce ne poftește politicos, dar ferm și solicitant, să ne gândim la noi și la ceilalți și să acționăm. Cu alte cuvinte, da, teatru, teatru cu mesaj, dar cu mesajul spectatorului. Și, cu alte cuvinte, „Aggressive Mediocrity“ sunt eu. Sau tu, sau el, sau ea. Sau toți.
Print