Viaţa şi moartea – un cocktail seducător de dulce din băuturi tari, servit în shoturi de cristal celor care îşi fac curaj să se nască. Un dans pasional în care doi parteneri perverşi se consumă reciproc, erotic şi tandru. Un film al cărui scenariu se scrie în timp real, filmat direct pe retină, fără peliculă, stocat în amintiri, spre a fi vizionat în câteva frânturi de secundă înainte de a închide ochii. Între primul scâncet şi ultima suflare, ni se tot întâmplă lucruri. Trăim. La început cu răbdare, apoi curioşi, din ce în ce mai grăbiţi, ajungem să derulăm în fast forward secvenţă după secvenţă şi ne trezim aproape de final obosiţi de viaţă, tânjind după odihnă. Şi adormim pe termen lung, fără alarme, într-un somn final.
„Aglaja” după Aglaja Veteranyi de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” povesteşte pe-ndelete, spectaculos şi emoţionant această clipă dintre viaţă şi moarte. O familie de artişti de circ se lasă povestită prin vocea copilei cu ochi rotunzi şi trişti. Aglaja a fost cineva. Înainte de a se naşte. Mai întâi aflăm de la fetiţa cu părul ca vata de zahăr şi galoşi murdari cum e în pântecele mamei, la înălţime, pe sârmă. Apoi galoşii butucănoşi rămân martori ai drumului, iar fetiţa crește sub ochii noştri; copilă cu păpuşă martoră la certurile casnice „puse în scenă” ca spectacol, fetiţă cuminte, căreia i s-a visat un viitor strălucitor sub lumina reflectoarelor, copil fericit, iubit şi alintat, fată de pension pierdută într-un vis urât, departe de familie, sub vraja unei profesoare groteşti şi severe, adolescentă cu farmec, dansând în chip de felină, tânără matură în faţa morţii celor pe care îi iubeşte. Niciodată femeie, însă. Aglaja rămâne copil, indiferent de vârstă. Cel căruia-i oferă mâna sa e un personaj bizar, supradimensionat, cu picoare de urs, cioc prelung şi ghiare de pasăre – un antropomorf cu joben, baston şi redingotă care bântuie cobind spectacolul şi la final se pierde într-un orizont gri alături de fetiţa cu buze roşii. Viaţa şi moartea, mână în mână, cu paşi negrăbiţi. Galoşii scâlciaţi rămân în urmă ca semn al drumului; urmele tălpilor grele rămân mărturie a vieţii alături de lacrimile din ochii celor din sală.
„Aglaja” nu este un spectacol pe care să-l povesteşti. Este o întâlnire. Scenele îşi aşteaptă rândul şi compun viaţa unor personaje arhetip – Mama, Tatăl, Mătuşa… familia paradoxală de artişti. Clownul Ţăndărică este inevitabil trist şi neîmplinit, trapezista zveltă care atârnă de păr din cupola circului este bună prietenă cu palinca, iar îmblânzitorul de lei este o mătuşă iubitoare, ca orice mătuşă cu suflet mare, a cărui singură vină este că s-a născut bărbat. Printre ei, Aglaja cea îmbrăcată în rochie cu buline colorate învaţă să trăiască şi să moară. De visat învaţă singură. Şi visează frumos la o casă mare, cu găini în curte sau la o mare albastră şi un servitor chinez. Multitudinea de mijloace artistice care intră în viaţa acestui spectacol se alcătuiesc unul pe celălalt asemenea membrelor unui corp perfect. Dansul, proiecţiile, songul interpretat live, pantomima, gagul, mişcarea scenică, discursul distanţat şi jocul actoricesc derivă atât de rotund unul din celălalt, fără poticniri sau cusături la vedere. Universul Aglajei e bogat şi consistent. Fiecare nouă scenă ascunde o surpriză şi îşi are propria cheie ce deschide metafore potrivite perfect cu sensul episodului în parcursul spectacolului. Ritmul atent construit, cu momente de tensiune, cu răgazuri în care râsul bandajează emoţia, cu lacrimă lucidă şi un punct culminant în care absurdul este trăit în toată trista sa splendoare – nunta vieţii şi a morţii, sărbătorită cu un dans nebun, pe acorduri tradiţionale. „O familie românescă rămâne mereu împreună. C’aşa-i frumos”.
Cei şase actori par, într-adevăr, o familie. Pe fiecare în parte ţi-l vei aminti pentru „monologul” său şi pe toţi, împreună, pentru „dialogul” continuu de emoţie, numit „Aglaja”. Alina Petrică, în rolul titular, este o păpuşă în mărime naturală. Copilul care se joacă de-a viaţa cu maturitate şi o tristeţe pe care o conţine, fără a şti de la bun început de ce. Sigură pe sine, cu emoţie stăpânită şi farmec o creşte pe fetiţa cu pantofiori roşii până când devine aproape-femeie. Energia pe care o transmite, o contradicţie specială între bucurie, melancolie şi durere, este motorul spectacolului şi ajunge până în ultimul rând din sală. Anca Florescu, Mama, îşi construieşte personajul din unghiuri drepte, ca un cub cu muchii precise. O prezenţă concretă, o statură care domină scena şi un song fără cuvinte care povesteşte prin muzică sufletul acestei femei. Adrian Ciobanu, Tatăl, este clownul-tiran, care îşi iubeşte fracul – partenerul său de scenă – mai mult decât familia. Un artist cu viaţa făcută ferfeniţă şi un bărbat laş. Contrapunctele din interpetarea sa sunt asemeni nodurilor marinăreşti; borne kilometrice solide între care sentimentele curg într-un izvor subteran. Versatil şi asumat, Alexandru Lucian Aron oferă unicitate celor trei roluri pe care le interpretează – de la birocratul impecabil cu pulsiuni sexuale necontrolate, la Frau Hitz cea cu voce strangulată şi înfăţişare porcină şi până la Moartea cea cocoţată pe papainoage. Ştefan Lupu este reţinut şi interiorizat în Costel, iubitul mătuşii, şi strălucitor, surprinzător, flamboaiant şi delicios de sexy în Pepita cea lipsită de scrupule, dar plină de idei întreprinzătoare. Cel mai insolit rol din spectacol este cel al Mătuşii. Operaţia de schimbare de sex operată pe Reta este pariul câştigat atât de Ştefan Lupu, care semnează conceptul spectacolului, cât şi de Olimpiu Blaj care o intrepretează fără greşeală pe Mătuşă. Te îndrăgosteşti de ea; vrei să o ocroteşti şi să te laşi ocrotit de ea. De această femeie-hibrid. De acest bărbat-metisat. Reta este combinaţia splendidă între frumuseţea masculină şi cea feminină: corp de Adonis şi suflet veritabil de mamă. O apariţie de efect se transformă până la final într-un personaj consistent, plin de emoţie autentică şi dozată în cele mai fine proporţii.
O familie de artişti de circ strânsă în jurul unei mămăligi la cină enumeră feluri de mâncare şi îți lasă gura apă. O fetiţă inocentă dansează excitant striptease. Un clown îşi iubeşte fracul. O trapezistă cântă cu o voce din altă lume şi înaintează în lumină. O mătuşă moare în paşi de dans tradiţional românesc. „Aglaja” este un spectacol în care viaţa şi moartea, braţ la braţ, ca doi amanţi şi buni prieteni au răbdare ca personajele să trăiască puţin. Iar ele o fac frumos, din tot sufletul şi până la capăt.
Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”
„Aglaja” după Aglaja Veteranyi
Concept și coregrafie – Ștefan Lupu
Dramatizare – Alina Petrică
Sound design – Mihai Dobre
Set design – Adeline Bădescu și Elena Dobândă
Costume – Cristina Milea și Elena Gheorghe
Graphic design – Bogdan Domșa
Video editing – Waradu Luin
D.O.P. – Marius Mihordescu
Screenings operator – Marius Ionuț Popescu
Music operator – Abe Kyohey
Distribuția:Aglaja – Alina Petrică
Mama – Anca Florescu
Tata – Adrian Ciobanu
Mătuşa – Olimpiu Blaj
Williesäcker / Frau Hitz / Moartea – Alexandru Lucian Aron
Pepita / Costel – Ștefan Lupu
Cian Cian – Abe Kyohey
Print