Cum ne-am mai putea imagina lumea Hollywood-ului fără Al Pacino? Cum ne-am putea imagina „Nașul” fără Michael Corleone, „Scarface” fără Tony Montana, „Parfum de femeie” fără colonelul Frank Slade? Și lista poate continua cu „Serpico”, „Donnie Brasco”, „Glengarry Glen Ross”, o piesă scrisă de David Mamet și transformată de el însuși în scenariu. Dintre toate aceste personaje, doar colonelul Frank Slade i-a adus Oscarul, iar Tony Montana a fost cea mai mare frustrare, pentru că nici măcar nu a fost nominalizat la marele premiu pentru acel rol. Dar în acea zi, publicul i-a dăruit lui Al Pacino un Oscar de jucărie, în onoarea performanței lui din „Scarface”. Există actori fără de care universul cinematografiei de la Hollywood s-ar prăbuși iremediabil, iar printre ei se numără și Al Pacino, chiar dacă el nu se consideră vedetă, ci doar un supraviețuitor în lumea vedetelor și, înainte de toate, actor de teatru, și nu de film.
Alfred James Pacino este copilul care s-a născut în 1940, în sudul Bronxului, New York, într-o familie de imigranți din Sicilia, rădăcini care îi vor prezice într-o oarecare măsură temperamentul vulcanic și afinitatea pentru roluri ieșite din comun. Încă de mic copil se ducea cu regularitate la cinematograf împreună cu bunicul lui și, în timp, a dezvoltat o apetență pentru actorie, imitând tot ce vedea pe ecranul din sala din cinema, oameni, situații, doar pentru amuzamentul său propriu. Mai târziu, avea să declare că în acele vremuri, marcate de sărăcie și de o familie destrămată, filmul devenise singura sa conexiune cu lumea exterioară, abia aștepta să ajungă acasă și să joace în mintea sa toate personajele pe care le urmărea cu aviditate. Atunci a realizat că se născuse cu darul imitației și a continuat pe acest drum. La doar 11-12 ani, profesoara sa de actorie descindea hotărâtă în Bronx și urca zece etaje în blocul lor sărăcăcios, doar ca să o convingă pe bunica lui că el trebuie să studieze în continuare actoria. Al Pacino rememorează acest episod care l-a marcat, deoarece „profesoara mea venise tocmai în Bronx ca să-i explice bunicii mele că eu trebuie să fiu actor, ea a fost prima care a văzut ceva în mine”. Ulterior, la 17 ani a renunțat la școală, a lucrat o perioadă ca vânzător, portar, poștaș până când în 1959 se reîntoarce pe drumul lui și începe să primească roluri în producții off-Broadway.
Orice actor are parte de întâlniri, evenimente, spectacole, oameni care îi definesc viitoarea carieră și îi influențează crezul personal despre artă. În cazul lui Al Pacino au existat omul, profesorul, actorul Lee Strasberg, școala Actors Studio și fenomenul teatral The Living Theatre. De aici încolo, nimic nu a mai fost la fel și teatrul și-a ocupat locul său de cinste în viața actorului, nefiind nici până în ziua de astăzi detronat de mirajul cinematografiei. Ce a însemnat Actors Studio pentru Al Pacino? În primul rând era un soi de laborator în care aveai libertatea de a încerca orice, de altfel acesta era și sfatul lui Lee Strasberg. „Când eram tânăr, Actors Studio nu era propriu-zis o școală, ci o instituție în care îți doreai să ajungi. A intra la Actors Studio însemna deja că ai câștigat un premiu, mai ales dacă erai sărac și nu te puteai auto-finanța. Așa că toată lumea își încerca norocul. Nu era nevoie să ai vreun card de membru sau o anumită vârstă. Întotdeauna am apreciat această libertate la Actors Studio.” Acolo a învățat cum poți să evoluezi experimentând, cum poți greși fără să te autopedepsești și să privești eșecul ca pe o lecție.
A doua întâlnire care i-a schimbat viața ca artist a fost spectacolul „Paradise Now” produs de The Living Theatre. Când vine vorba despre teatru, Al Pacino nu crede în al patrulea perete, nu crede în convenții și bariere care, mai degrabă, există în film. „Nu există al patrulea perete. În teatru suntem toți împreună. Așa s-a născut această artă. Teatrul este în „cameră”. The Living Theatre m-a învățat asta. Când am fost la „Paradise now” și am văzut actorii care veneau spre noi și vorbeau despre iarbă, când au început să se dezbrace și ne gândeam că poate ne vor dezbrăca și pe noi, când spectatorii au început să fie speriați sau dezgustați… am fost șocat. Te gândești că tu doar ai plătit un bilet și ai venit la teatru, nu te aștepți la așa ceva. M-am speriat, așa că am ieșit să fumez o țigară. Când m-am întors, mi-am dat seama că totul era diferit. Teatrul poate fi atât de viu, încât simți că pătrunzi în anatomia unui om. Inima pulsa, plămânii respirau, toată viața era în acea „cameră”. Atmosfera se schimbase, spectatorii deveniseră actori și actorii spectatori. Judith Malina și Julian Beck erau pe margine și orchestrau totul. Era un eveniment atât de viu, încât mi-a schimbat viața pentru totdeauna.” Acea experiență și-a pus amprenta nu numai asupra viziunii sale asupra teatrului, ci și asupra lui ca actor care caută întrebări, răspunsuri, soluții, imagini despre personajul său. Așa s-a născut filmul-documentar „Looking for Richard”, după piesa lui William Shakespeare care s-a transformat într-o obsesie, de când l-a interpretat pentru prima oară pe Richard al III-lea pe Broadway, într-o vreme în care americanii erau reticenți față de montările după dramaturgul englez.
Al Pacino a devenit un mare actor de film, tocmai pentru că înainte a fost actor pe scenă. Pentru el, familia a rămas în teatru, așa și-a cunoscut prietenii și asociații. Secretul său a fost că a știut să îmbine teoria de pe scenă cu cea din fața camerei de filmat. Marea provocare a fost să creeze în film momente de autenticitate care să redea viul și profunzimea la care poți ajunge doar prin teatru. Din această perspectivă, mărturisește că a înțeles cu greu dezgustul lui Marlon Brando pentru scenă, în ciuda faptului că inițial jucase în teatre și era pasionat de dramaturgia lui Shakespeare. Pentru Al Pacino diferența dintre film și teatru este că în teatru apare pericolul viului. „Orice scenă filmată, de fapt, e o repetiție, doar când are loc o cascadorie se naște în jurul nostru acea adrenalină care există doar pe scenă. Filmul seamănă mai mult cu un om care merge pe o frânghie, dar frânghia e pictată pe podea. În teatru inevitabilul e real, iar pericolul viului te modifică pe tine, ca actor. De pe frânghia desenată nu poți cădea! De aceea teatrul provoacă dependență, pentru că are puterea de a te modifica din interior și vrei să simți mereu acea andrenalină.”
Și totuși, dacă visa la o carieră în teatru și deja juca de 10-15 ani, cum a ajuns Al Pacino la Hollywood? Inițial, Francis Ford Coppola l-a cunoscut pe Pacino pe una din scenele din New York, l-a chemat în San Francisco să joace într-un film care nu a mai ieșit niciodată, ca apoi să revină cu un telefon un an mai târziu și să-i propună rolul Michael Corleone. Coppola s-a luptat pentru el și pentru Marlon Brando, iar de aici până la Hollywood a fost doar un pas. La insistențele lui Al Pacino, Lee Strasberg a acceptat rolul în „Nașul”, sfătuindu-l pe fostul său student, despre care simțea că nu e pregătit pentru Hollywood, să se adapteze. Așa că drumul său s-a transformat într-o continuă adaptare la succes.

Fără a fi un exemplu de modestie, Al Pacino nu se descrie în cuvinte mari, ci se caracterizează ca fiind un supraviețuitor. Nu e un actor care susține că are o metodă, ci e un actor care a înțeles puterea teatrului și și-a extras inspirația tocmai din această artă mereu supusă schimbării. Influențat de Lee Strasberg și de John Cazale (marea iubire a lui Meryl Streep), Al Pacino continuă să joace și acum pe Broadway, cel mai recent spectacol fiind „China Doll” după un text al lui David Mamet, care a avut încasări uriașe, dar fără a câștiga stima criticilor. Poate pe scenă nu va mai avea același succes răsunător ca în spectacolul „American Buffalo”, dar în ciuda vârstei înaintate și a comentariilor mai puțin pozitive, Al Pacino nu se retrage nici din teatru, nici din film. Nu întâmplător continuă să susțină că „cel mai bun lucru pe care îl poate face un actor este să joace un personaj, într-o piesă, în fața publicului. Și să joci, și să joci, și să joci! Acesta este sfatul pe care i l-aș da unui actor tânăr. Doar așa poți învăța meseria asta și de aceea este importantă școala!”
Crescut de Lee Strasberg în Actors Studio, un fel de alma mater, pentru Al Pacino, în cuvinte puține și simple, teatrul înseamnă experiment, inspirație, adrenalină, imprevizibil și mai presus de toate, viul pe care a reușit să-l transpună pe „retina” camerei de filmat.