Încorsetare în alb. Alb nesfârșit. Violent, neutru, fragil. Un alb de dincolo de retină care planează peste tot trecutul personal, peste prezent și totodată peste conjugarea viitoare a tot ce ai putea deveni. Un alb ce nu mai lasă loc de punct și de virgulă, care șterge granițele sinelui și lasă suspendate iubiri ce nu s-au consumat îndeajuns. Un alb ce nu naște decât un singur anotimp – „Iarna”.
Într-un spațiu perfect ermetic, ca o cutie în care ninge tot timpul, neputința și negarea devin cuvintele uzuale ale unui El și o Ea care au pierdut de mult lupta cu sinceritatea. S-au iubit, însă n-au știut să și-o spună până la capăt, s-au afundat în platitudini și au amuțit atunci când n-au mai înțeles ce trebuie să facă cu tot ceea ce primesc. N-au sfârșit lamentabil, însă povestea lor a ajuns să fie una scrisă și rescrisă, interpretată și reinterpretată permanent de către fiecare în parte. O istorie personală ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește ani de-a rândul de la un pol la altul. De la un cub la altul. El (Andi Vasluianu) și Ea (Catrinel Dumitrescu) sunt câte puțin din fiecare dintre noi, la fel cum sunt puțin din ce ne temem, fiecare în parte, să devenim. Fantasme ce (se) tot caută în neștire, haotic sau cu rost, uneori din prea mult dor, alteori din inerție și nevoie carnală. Năluci ce aleargă prin kilometri întregi de zăpadă ca să ajungă la celălalt, până ce amorțesc și se pierd în ceață și nonculoare.
Spectacolul „Iarna” în regia lui Mihai Măniuțiu, de la Teatrul Nottara, este născut dintr-o monocromie care(-ți) îngheață simțurile. E alb în jur, de la un capăt la altul. Iar albul ăsta pare să nu se topească niciodată, ci dimpotrivă, impregnează în fiecare por o senzație acută de frig. „Iarna” devine acum o instalație performativă, un spațiu unde nu se vorbește despre ore și zile, ci despre iubire și eșec. De fapt, se vorbește extrem de puțin, ba chiar rarefiat. Se vorbește în gol, cu ecou, dar fără rezultat. Dictează, mai degrabă, nordul tăcerilor lui Jon Fosse, adaptat acum de Anca Măniuțiu. Iar în timp ce cuvintele se topesc, corpurile se dedublează și încep să danseze, aproape nude, până la epuizare. Încearcă să își vorbească și altfel, să nască închipuiri și proiecții ale celor ce n-au reușit să fie decât prea puțin.
El (Ștefan Lupu) și Ea (Andrea Gavriliu) construiesc corporal matrici ale unui timp alternativ. Măniuțiu se joacă de această dată cu dualități umane și artistice deopotrivă și conturează mișcări în oglindă. Coregrafia creată de Andrea Gavriliu nu pare altceva decât o ascuțire și deopotrivă o alungire a simțurilor. Împreună cu Ștefan Lupu traduce neputința cuvântului prin pulsația corpului. Devin, pe rând, pe de o parte, Andrea, dublul feminin al lui Catrinel Dumitrescu, iar Ștefan, cel al lui Andi Vasluianu. Iar pe de altă parte, se preschimbă și într-un dublu narativ. Corporalitatea ca alternativă a cuvântului.
Realitatea imaginată de Mihai Măniuțiu și construită ulterior de Adrian Damian este una atipică și totuși, impresionantă. Scenografia spectacolului este, de fapt, cea care impregnează întâi de toate sinestezia. Albul tăios, abrupt din cutia imensă și albă proiectează singurătatea celor patru în perspectivă. Cu colțuri și unghiuri ce nu permit nimănui să se înalțe, cu lumini puternice (create de Cristian Șimon și Andrei Florea), ce ar trebui să trezească conștiința și sufletul. O realitate transparentă, în care plutește, totuși, o stare de latență.
E o derivă permanentă care pulsează totodată prin muzica semnată de Mihai Dobre și Ana Teodora Popa, alături de Vladimir Ivanov. Un sunet ce-ți rămâne impregnat în minte mult timp după finalul spectacolului. E sunetul izolării, al fricii și al fugii de tine. Este zgomotul unui timp care îngheață într-o instalație. De acolo nu poți intra și ieși oricând dorești. Acolo ai fost aruncat de inconștient și ai ajuns să trăiești, pur și simplu. Să repeți obsesiv aceleași gesturi, cuvinte și strigăte mute.
„Iarna” e un spectacol pe care îl privești tremurând, în întunericul sălii. E un spectacol care nu pornește de la ideea de teatralitate, ci de experiment, și care reușește să lase urme, atât în zăpadă, cât și în mintea fiecăruia dintre noi. „Iarna”, tot frigul care te cuprinde înseamnă emoție.
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
„Iarna” de Jon Fosse
Traducerea: Carmen Vioreanu
Adaptarea: Anca Măniuțiu
Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian
Distribuția: Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu, Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Light design: Cristian Șimon și Andrei Florea
Sound design: Vladimir Ivanov
Muzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora Popa
Din toate piesele noi ale Teatrului Nottara, am asteptat cel mai mult premiera IARNA lui Jon Fosse. Pentru ca imi doream sa vad decorul extrem de alb ca o vitrina inghetata, pentru ca talentul coregrafei Andreea Gavrilu imi tasnise in ochi autentic si patunzator in originalul Hotel PM, pentru ca Stefan Lupu a crescut sub ochii mei de spectator fidel de la comediile Teatrului Foarte Mic la spectacolele de teatru-dans coordonate de dl. Gigi Caciuleanu, pentru ca imi era dor de delicatetea si distinctia dnei Catrinel Dumitrescu, pentru ca Andi Vasluianu are prea putine roluri consistente pe masura talentului sau . Si nu in ultimul rand pentru ca Mihai Maniutiu mai daruise o bijuterie Teatrului Nottara, spectacolul Alcool
Spectacolul m-a transpus in universuri paralele, cel al realitatii banale si tragicomice si cel al lumii noastre interioare adevarate unde trupurile si gandurile sunt libere si lupta sa se implineasca.
Nu stiu cum suna in engleza textul lui Bob Fosse, nu stiu daca traducerea este una inspirata. Dar spectacolul nu avea nevoie de cuvinte ! Expresivitatea celor doua cupluri de actori, limbajul nonverbal, decorul, lumina, muzica nu sunt vorbe, ci rostiri. Odata intrati in feeria iernii exterioare, in iarna interioara a personajelor fiecare dintre noi, spectatorii, simtea, auzea, alte cuvinte. Poate pe cele pe care le-am rostit intr-o similara situatie, poate cele pe care nu am avut curajul sa le rostim.
Admirabila scena de dragoste fizica a personajelor, desi cuvantul fizic aici nu isi are rostul ! Dragostea trupurilor e durere, e zbucium, e revolta, e planset, e viata si moarte. De la Bach filles a lui Ducu Darie nu am vazut o coregrafie atat de patrunzatoare in care sa simti ca trupurile nu pot sa minta sau sa urasca, avand propriul lor ceasornic, ce bate deseori in contratimp cu inima . Totul e alb si inghetat, doar trupurile lucioase, fantomatice, frenetice isi cer dreptul lor la zbor si implinire. De aici o cautare nebuna a echilibrului de catre cele doua personaje. Sfartecate intre responsabilitati, iluzii, dorinte, cautari, EL si EA, aluneca, se lovesc, se tarasc pentru a intra pe o linie de plutire. Dar pana si scaunele albe pe care incearca sa se aseze sunt prea inguste pentru ei. Lumea lor este ermetica, limitata , nu procustiana
Mai este o scena pe care o voi ascunde in galeria mea. Cea in care un telefon suna, suna incendiind si parjolind cu sunetul lui toata speranta ce s-ar fi putut naste. Paduri ce-ar fi putut sa fie…
Zbaterea prin zabada alba mi-a amintit de zborul prin cenusa al Pescarusului Antoanei Cojocaru de la Laboratorul de noapte Bulandra
Iarna intrase in mine si poate de aceea as fi vrut ca totul sa fie doar tacere
Alina Maer, Ploiesti