Albul nesfârșit al tăcerilor noastre

3stars

Încorsetare în alb. Alb nesfârșit. Violent, neutru, fragil. Un alb de dincolo de retină care planează peste tot trecutul personal, peste prezent și totodată peste conjugarea viitoare a tot ce ai putea deveni. Un alb ce nu mai lasă loc de punct și de virgulă, care șterge granițele sinelui și lasă suspendate iubiri ce nu s-au consumat îndeajuns. Un alb ce nu naște decât un singur anotimp – „Iarna”.

Într-un spațiu perfect ermetic, ca o cutie în care ninge tot timpul, neputința și negarea devin cuvintele uzuale ale unui El și o Ea care au pierdut de mult lupta cu sinceritatea. S-au iubit, însă n-au știut să și-o spună până la capăt, s-au afundat în platitudini și au amuțit atunci când n-au mai înțeles ce trebuie să facă cu tot ceea ce primesc. N-au sfârșit lamentabil, însă povestea lor a ajuns să fie una scrisă și rescrisă, interpretată și reinterpretată permanent de către fiecare în parte. O istorie personală ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește ani de-a rândul de la un pol la altul. De la un cub la altul.  El (Andi Vasluianu) și Ea (Catrinel Dumitrescu) sunt câte puțin din fiecare dintre noi, la fel cum sunt puțin din ce ne temem, fiecare în parte, să devenim. Fantasme ce (se) tot caută în neștire, haotic sau cu rost,  uneori din prea mult dor, alteori din inerție și nevoie carnală. Năluci ce aleargă prin kilometri întregi de zăpadă ca să ajungă la celălalt, până ce amorțesc și se pierd în ceață și nonculoare.

Spectacolul „Iarna” în regia lui Mihai Măniuțiu, de la Teatrul Nottara, este născut dintr-o monocromie care(-ți) îngheață simțurile. E alb în jur, de la un capăt la altul. Iar albul ăsta pare să nu se topească niciodată, ci dimpotrivă, impregnează în fiecare por o senzație acută de frig. „Iarna” devine acum o instalație performativă, un spațiu unde nu se vorbește despre ore și zile, ci despre iubire și eșec. De fapt, se vorbește extrem de puțin, ba chiar rarefiat. Se vorbește în gol, cu ecou, dar fără rezultat. Dictează, mai degrabă, nordul tăcerilor lui Jon Fosse, adaptat acum de Anca Măniuțiu. Iar în timp ce cuvintele se topesc, corpurile se dedublează și încep să danseze, aproape nude, până la epuizare. Încearcă să își vorbească și altfel, să nască închipuiri și proiecții ale celor ce n-au reușit să fie decât prea puțin.

El (Ștefan Lupu) și Ea (Andrea Gavriliu) construiesc corporal matrici ale unui timp alternativ. Măniuțiu se joacă de această dată cu dualități umane și artistice deopotrivă și conturează mișcări în oglindă. Coregrafia creată de Andrea Gavriliu nu pare altceva decât o ascuțire și deopotrivă o alungire a simțurilor. Împreună cu Ștefan Lupu traduce neputința cuvântului prin pulsația corpului. Devin, pe rând, pe de o parte, Andrea, dublul feminin al lui Catrinel Dumitrescu, iar Ștefan, cel al lui Andi Vasluianu. Iar pe de altă parte, se preschimbă și într-un dublu narativ. Corporalitatea ca alternativă a cuvântului.

Realitatea imaginată de Mihai Măniuțiu și construită ulterior de Adrian Damian este una atipică și totuși, impresionantă.  Scenografia spectacolului este, de fapt, cea care impregnează întâi de toate sinestezia. Albul tăios, abrupt din cutia imensă și albă proiectează singurătatea celor patru în perspectivă. Cu colțuri și unghiuri ce nu permit nimănui să se înalțe, cu lumini puternice (create de Cristian Șimon și Andrei Florea), ce ar trebui să trezească conștiința și sufletul. O realitate transparentă, în care plutește, totuși, o stare de latență.

E o derivă permanentă care pulsează totodată prin muzica semnată de Mihai Dobre și Ana Teodora Popa, alături de Vladimir Ivanov. Un sunet ce-ți rămâne impregnat în minte mult timp după finalul spectacolului. E sunetul izolării, al fricii și al fugii de tine. Este zgomotul unui timp care îngheață într-o instalație. De acolo nu poți intra și ieși oricând dorești. Acolo ai fost aruncat de inconștient și ai ajuns să trăiești, pur și simplu. Să repeți obsesiv aceleași gesturi, cuvinte și strigăte mute.

„Iarna” e un spectacol pe care îl privești tremurând, în întunericul sălii. E un spectacol care nu pornește de la ideea de teatralitate, ci de experiment, și care reușește să lase urme, atât în zăpadă, cât și în mintea fiecăruia dintre noi. „Iarna”, tot frigul care te cuprinde înseamnă emoție.

Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”

„Iarna” de Jon Fosse

Traducerea: Carmen Vioreanu

Adaptarea: Anca Măniuțiu

Regia: Mihai Măniuțiu

Scenografia: Adrian Damian

Distribuția: Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu, Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Light design: Cristian Șimon și Andrei Florea

Sound design: Vladimir Ivanov

Muzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora Popa

Print

Un Comentariu

  1. Alina Maer 13/02/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.