„Se citeşte enorm de puţină literatură dramatică şi nu mă refer la publicul larg, ci la cel de specialitate. Regizorii, actorii, criticii citesc mult prea puţin, din ce în ce mai puţin. Multă farsă în lumea teatrală, se vorbeşte din auzite sau, mai grav, în necunoştinţă de cauză. Sau nu se vorbeşte de ce ar merita cu adevărat. Nepăsare şi ignoranţă.” Așa descrie dramaturgul Valentin Nicolau situația dramaturgiei românești actuale, față în față cu teatrele și cu scena.
„Cea mai păguboasă dintre necitiri, pentru repertoriul teatrelor, o provoacă regizorii. Restrângându-şi lecturile şi montările la doar câţiva autori clasici, nepracticând prospecţiuni permanente în literaturile contemporane, fac din teatru o continuă reciclare a unor texte tocite prin suprafolosinţă. Pentru regizori, dramaturgii contemporani sunt persoane necunoscute care, atunci când îşi fac prezenţa, mai degrabă deranjează. Spectacolele de teatru sunt declarate operele de autor ale regizorului, în care textul dramaturgului a fost doar pretextul viziunii sale, musai mai năstruşnică, mai insolită, mai oricum altfel pentru ca spectatorul şi critica să aibă motiv să aprecieze regizorul care a reuşit încă „o lectură originală” a textului, uneori ajuns de nerecunoscut. Destinul unui dramaturg e atât de dependent de întâlnirea cu regizorul, cu directorul de teatru, cu marii actori, încât viaţa sa este o aşteptare continuă sub semnul şansei să se întâmple cândva. Directorul de teatru, fiindcă tot l-am pomenit, a ajuns să se rezume de cele mai multe ori la condiţia managerului excedat de probleme financiar-administrative. Secretarul literar a devenit o poziţie cel mai adesea formală, atâta timp cât venirea în teatru a unui regizor înseamnă implicit că textul a şi fost ales… O goană după imagini, după aparenţe, după percepţii. Imaginea cuiva e mai importantă decât persoana în sine, la fel şi pe scenă, ea domină rostirea. Poate că e normal ca imaginea să primeze într-o lume de telespectatori, cuvântul a avut gloria lui atunci când oamenii mai aveau răbdare să-i asculte pe ceilalţi.”
În aceste condiții, spectacolul-lectură după textul lui, „Aleluia”, publicat în volumul „Povești din al nouălea cer”, apărut anul trecut la Editura Nemira, care a avut loc în cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, miercuri, pe 28 august, poate fi considerat o rara avis. Valentin Nicolau crede că spectacolul-lectură este poate cel mai important și mai frumos test pentru un dramaturg tocmai pentru că presupune întâlnirea cu cuvântul, fără „masca” imaginilor teatrale și a interpretărilor regizorale, cuvântul pur, așa cum l-a creat dramaturgul, față în față cu rostirea actorului…
La întâlnirea de miercuri seara, care s-a prelungit cu discuții până târziu în noapte, la Sala Mică de la MȚR actorii selecționați în urma castingului organizat de Victor Ioan Frunză au interpretat rolurile din „Aleluia” în fața unui public care a descoperit un text cu totul diferit în peisajul teatral actual, o poveste care pe unii i-a emoționat, pe alții i-a intrigat. Spațiul creat de Valentin Nicolau – o cârciumă-biserică – a stârnit reacții și întrebări la care dramaturgul a răspuns: în urmă cu câțiva ani buni, a auzit o poveste despre o cârciumă dintr-un sat din România în care un preot a făcut o biserică. Atunci ideea i s-a aprins în minte și multe alte întâmplări în care se amestecă fragmente de autobiografie, întâlniri cu oameni, gesturi, priviri, gânduri s-au materializat în personaje. O cerșetoare pe care a întâlnit-o adesea din intersecția de la Arcul de Triumf devine Zăluda în piesă, o amintire dintr-o perioadă tulburată în care făcea icoane „direct vechi”, o emoție din timpul unui film, presimțirea posibilității minunii creștine, taina unei rugăciuni care-i este aproape, toate se încarnează în scene și personaje și momente din piesa „Aleluia”, dramaturgul dezvăluind astfel câte ceva din misterul plăcerii sau al chinului de a scrie…
Din distribuţie, în rolurile principale, au făcut parte George Costin – preotul care trasformă cârciuma în biserică, „orchestrând” toate minunile care se întâmplă în oameni și în locurile din jur, și Sorin Miron – cârciumarul Nae, construit undeva într-o zonă unde se amestecă taina și umorul, nuanțe atât de frumos surprinse de lectura lui.
Prin povestea cu totul inedită pe care o propune, prin curajul de a aduce pe scenă creștinismul sau, mai exact, o discuție destul de dură despre religie în lumea noastră, frumos disimulată în spatele unor replici pline de umor, prin felul cum (supra)expune ca-ntr-o fotografie arsă în grotesc imaginea lumii politice postdecembriste, „Aleluia” rămâne una dintre cele mai interesante propuneri pentru scenă scrise în ultimii ani, asta și pentru faptul că riscă și se îndepărtează de subiectele bătătorite de dramaturgia actuală: cuplul modern, drogurile, violența etc.
Print