– continuare din numărul trecut –
Cred că un artist poate avea un spaţiu predilect de manifestare, acela în care se şi profesionalizează. Dar Artistul nu rezistă să nu păşească şi în zone învecinate unde, câteodată, şansa îi zâmbeşte, îl ia de mână şi îi dă în stăpânire domeniul spre care a îndrăznit. Nu numai teatrul şi filmul, ci şi scrisul, apoi chiar şi… “ispitele manageriale” s-au profesionalizat în viaţa lui Alexa Visarion. Pe parcursul a sute de pagini, în volumele pe care deja le-am amintit şi la care voi face din nou recurs, el este în egală măsură poet (în copilărie visa – aşa mărturiseşte într-un interviu – să se facă… silvicultor sau profesor de poezie) şi eseist de forţă. Ne deschide astfel o poartă spre creaţie şi, cu un gest ritual, ne permite să-l cunoaştem.
În 1973 montează la Teatrul Naţional din Cluj spectacolul “Meşterul Manole” (de Lucian Blaga), lucrând cu scenograful lui Vittorio Holtier. Meşterul Manole este eroul care îl însoţeşte şi astăzi. În 2007 apărea, la Editura Universalia, volumul “De la Ziditorul la Zidirea”. De la “versiunea cinematografică a mitului creaţiei (1978-2000)”, la “scenariul (2000-2007)” pe care îmi doresc să-l văd din fotoliul sălii de cinema. “Un film esenţial al spiritualităţii româneşti”, spune criticul Călin Căliman, pentru care “Alexa Visarion are forţa artistică”. Căliman aduce drept argumente filmele “Înainte de tăcere” (“originală lectură a lui Caragiale”), “Inghiţitorul de săbii” (“parabola conflictului dintre artă şi forţa brutală”), “Năpasta” (“cea mai puternică ecranizare a dramei caragialiene”), “Punct şi de la capăt”, precum şi marile lui spectacole de teatru: din nou “Năpasta”, “Cartofi prăjiţi cu orice”, “Procurorul”, “Woyzeck”, “Trei surori” şi… “Meşterul Manole”. Scenariul lui Alexa Visarion vorbeşte despre creaţie. Despre iubirea artistului pentru opera sa. Despre panica pe care o resimte în clipa în care trebuie să facă primul gest. Despre nevoia de Dumnezeu, pe care îl socoteşte drept adevăratul martor al chinului la care se singur şi cu voluptate se supune. De fapt Creatorul, cel care îi îngăduie creaţia. Zidirea. Cel care a pus talantul în palma artistului.
Un alt vector al discursului său artistic este pasiunea pentru Shakespeare: “Avem nevoie să ne îndreptăm privirea spre Shakespeare. Nu are nici un rost să iei fragmente de valori shakespeariene şi să le împarţi ca pe nişte cărţi de joc. Nu putem reconstitui un teatru shakespearian prin imitaţie. Mă interesează ambiţia shakespeariană, riscul, aventura… Aventura de a cerceta oamenii şi lumea lor, în acţiune, în relaţie cu existenţa umană. Cum spunea Brook: <Chintesenţă şi praf>”. Pasionant pentru că la el “găseşti teatru epic, analiză socială, cruzime rituală, introspecţie”. “Misteriosul <mesaj> al lui Shakespeare nu are gând, ci stare, nu are desluşire, ci răspântie, nu e transmisibil, ci trăibil”. – scrie Alexa Visarion în capitolul intitulat “Lumea e o imagine a teatrului”, primul din volumul “Spectacolul ascuns”, pe care îl dedică memoriei lui criticului dramatic Robert W. Corrigan (el însuşi o adevărată instituţie: profesor universitar şi primul decan al <The School of the Arts> la The New York University şi fondator al revistei <The Drama Revue>; a scris peste 35 de volume, incluzând numeroase studii despre autorul său favorit, A.P.Cehov)
Regizorul Alexa Visarion este şi autorul unei premiere instituţionale. În 1992 înfiinţa, împreună cu artişti din SUA, prima instituţie bilingvă din Europa de Est: Teatrul Româno-American, având ca proiect general schimbul de valori şi experienţe artistice între România şi Statele Unite ale Americii. Era o formulă organizatorică de tip occidental, cu eficienţă maximă şi cu un statut artistic consacrat de premii naţionale, participări şi distincţii internaţionale, aprecieri din partea publicului şi a criticii de specialitate (“Fool for Love”, în regia lui Adrian Pintea, şi “Copilul îngropat”, spectacol pus în scenă de Cătălina Buzoianu, au fost nominalizate şi au câştigat trei dintre premiile UNITER). Aici au debutat actorii Laura Jianu, Marius Gâlea, Ionuţ Brancu. Aici a debutat regizoarea Alice Barb. La Teatrul Româno-American s-au jucat pentru prima dată în România dramaturgii americani Landford Wilson şi Sam Shepard. A fost, cu siguranţă, prima “instituţie a reformei în domeniul culturii pe care România postrevoluţionară o iniţia”. Din păcate, cei care aveau datoria să o susţină în continuare – mai marii Capitalei şi toţi cei care ar fi putut s-o facă – au lipit pe uşile birouri lor afişe mari ale singurului spectacol pe care ştiu şi azi să-l joace, intitulat, cum altfel, Dispreţ şi Nepăsare. Dar asta e o altă poveste…
Înainte de toate sau încoronând totul, artistul deplin îl iubeşte pe cel de lângă el. Alexa Visarion dovedeşte, cu fiecare spectacol şi cu fiecare rând scris, cât îşi iubeşte colaboratorii… Prietenii… În volumul “Cortina de cuvinte”, le-a rezervat un loc aparte, aproape de inimă… Citez doar câteva cuvinte pentru doar câţiva dintre ei: regizorului Valeriu Moisescu – “Umorul se desfată în nobleţe atunci când teatrul tău învaţă arta să se respecte.”; actorului George Constantin – “L-am iubit. Te fericeai iubindu-l. Era nefiresc de surprinzător… Călărea visele, imaginând universuri.”; criticului Valentin Silvestru – “Sufletul său a rămas încă împreună cu noi. După marea călătorie spre care s-a îndreptat, cărţile vor fi semnul trecerii sale.”; regizoarei Cătălina Buzoianu – “Inventă cu măiestrie structuri spectaculare, apelând la arhetipuri. Interesată de răspântiile umanului, creează mitologie din banale structuri cotidiene. (…) Teatrul o regenerează necontenit.”; regizorului Mihai Măniuţiu – “Autorul mesianizează utopiile scenei, prefigurând religiozitatea actului teatral./ În această aventură, simt bucuros prietenia lui.”; regizorului Aureliu Manea – “Aureliu Manea, cu sclipire de geniu, poate modela <Sărutul> lui Rodin în suferinţa lui Laocoon, iar apoi, cu aceeaşi uşurinţă, să înalţe <Măiastra> lui Brâncuşi; regizorului Dan Micu – “Regizorul era artist desăvârşit, fiinţa lui lăsându-se însă pradă paradoxalelor personaje dostoievskiene. Încăpea deopotrivă în Alioşa şi Stavroghin.”. Iar “Ziditorul” are în volum o dedicaţie: “Lui George Banu, prietenul din totdeauna”. Şi cât de important este respectul. Profesorului său, maestrului Radu Penciulescu i-a scris aproape un poem. De aici, iată, înţelegem, ce are mai de preţ un om: “Ce să scrii despre un Om, un Artist, un Profesor, care urăşte zorzoanele vorbelor, care trăieşte din demnitate, limpede şi curat, simplu, firesc…/ Scriindu-i numele, atingi acest univers al conştiinţei, al generozităţii şi harului.? vraja Penciulescu…/ Îl iubesc dinăuntrul jurământului de viaţă cu care m-a pecetluit. (…)” Sunt cuvinte care depun mărturie pentru generozitatea
Print