Alexandra Fasolă: Teatrul trebuie să aibă poveste și sinceritate. Să ne dăm jos măștile!

alexandra fasolaÎn plină vară, a jucat în repetițiile deschise cu „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Bulandra, rolul principal, Shen Te și Shui Ta, în cunoscuta poveste a lui Bertolt Brecht. Prostituata care primește un dar de la zei și o poruncă: să fie bună, dar să trăiască… Timp de două seri, publicul din sala arhiplină de la „Toma Caragiu” a văzut-o pe Alexandra Fasolă la lucru. Alexandra Fasolă a primit în acest an premiul pentru Cea mai bună actriță pentru rolul din „Yentl”, în regia lui Erwin Şimşensohn la Teatrul Evreiesc de Stat, unde este angajată. O puteți vedea, de asemenea, în spectacolele lui Victor Ioan Frunză, „Scene din viața insectelor” și „Mobilă și durere”, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Alexandra Fasolă crede în puterea binelui și în frumusețea pe care ți-o dă „vulnerabilitatea din teatru, atunci când e sinceră și dureroasă”.

Tocmai s-au încheiat cele patru repetiții deschise la „Omul cel bun din Seciuan”. Îi folosește o astfel de experiență unui actor sau, dimpotrivă, se simte ușor agresat în intimitatea creației, atâta vreme cât ea nu e gata?

Repetițiile deschise sunt un câștig, în primul rând pentru că se mobilizează toată trupa să facem un șnur în regim de spectacol și nu ne mai oprim din lucru pentru mici detalii, iar apoi pentru că reacțiile publicului sunt în permanență bine-venite și în felul ăsta te verifici. Ajunge sau n-ajunge energia acolo unde trebuie? Se transmite?! Ce înțelege spectatorul? Ce lipsește? Aceste repetițiile deschise eu le-am simțit ca pe un laborator, n-am avut deloc emoții de spectacol… sau de avanpremieră. Am fost relaxată și am vrut să văd ce se naște real în scenă, pe ceea ce era construit. Și știu că nu e produsul final ce-am făcut în repetiții…

Rolul Shen Te/ Shui Ta se joacă puțin cu bucățile de yin și yang, cu lumina și întunericul, cu binele și răul. Sunt două jumătăți opuse, complementare, pe care a trebuit să le pui laolaltă în doar trei săptămâni… Ce-ai descoperit despre tine cât ai lucrat la acet rol din două jumătăți, una albă, una neagră?

Că nu există nu pot și că se poate orice… Cumva știam că aceste două jumătăți există în mine, că pe cât există lumină, pe atât trebuie să fie acolo și întuneric, doar că partea negativă nu era accesată prea mult (râde). Cred că odată ce am scăpat de problema din cap, de barierele mele mentale, și m-am aruncat cu interiorul și intuiția, lucrurile au început să crească. Deși Brecht îți cere detașare – o detașare în care, paradoxal, te vezi constant din exterior… Și cu toate astea trebuie să ai interiorul foarte bine mobilat! A fost un ritm de lucru nebun, cu multă energie, de dimineața până seara, cu un colectiv minunat!

Întâmplător sau nu și rolul tău din „Yentl” e tot din două jumătăți, o femeie care se deghizează în bărbat. Și acolo te joci cu partea masculină și cu cea feminină din tine…

E-adevărat. De ceva vreme îmi petrec timpul în găști de băieți, sunt foarte bună prietenă cu bărbații. Și ce-mi place foarte mult la ei e că sunt foarte bine ancorați în concret, nu merg în probleme imaginare, legate de trecut, de viitor… Ei trăiesc mai mult acum și aici. Asta probabil m-a influențat cumva și femeia și actrița din mine a învățat foarte multe de la ei. Cred că am căpătat un soi de adâncime și am scăpat de frici.

Tot timpul încercam să mă verific cu exteriorul. Or, nu asta e calea. Acum, învăț încet-încet să nu mă mai raportez atât de mult la exterior, să încerc să las lucrurile să vină din interiorul meu, chiar dacă sunt greșite… Și când greșești e o descoperire.

Și care erau fricile tale?

Că nu e bine ce fac… Tot timpul încercam să mă verific cu exteriorul. Or, nu asta e calea. Acum, învăț încet-încet să nu mă mai raportez atât de mult la exterior, să încerc să las lucrurile să vină din interiorul meu, chiar dacă sunt greșite… Și când greșești e o descoperire.

Apropo de verificarea cu exteriorul, ai primit în această primăvară premiul Uniter pentru Cea mai bună actriță. La ce-ți folosește concret un astfel de premiu?

Concret, a contat că a mai deschis câte o ușiță și s-a întâmplat că am lucrat acum alături de Andrei Șerban. Apoi m-am gândit că poate e o bilă albă pentru Teatrul Evreiesc, că înseamnă, poate, un spectator în plus sau o cărămidă pe acoperiș… Și da… mi-a dat și încredere. E o confirmare. Dar nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că o să-l iau, nu l-am visat niciodată.

E o mică junglă după ce termini facultatea de actorie. Care sunt posibilitățile reale să pătrunzi în sistem?

Eu am avut foarte mult noroc, în sensul că toate proiectele au venit spre mine, nu m-am zbătut pentru ele. Iar primul și cel mai important a fost cel cu dl. Victor Ioan Frunză. Acolo am lucrat prima oară cu o echipă. Acolo am înțeles cât de mult trebuie să propună actorul, neașteptând lucruri în schimb de la regizor. Am învățat că trebuie să cauți în tine, să dai și regizorul vine ulterior și te ghidează și îți mai dă el acolo unde e nevoie. Dar am învățat să lucrez eu cu mine și cu partenerii într-o echipă foarte frumoasă. Și a fost minunat, eu venind dintr-un teatru de stat unde se lucrează altfel. Adică o trupă dintr-un teatru de stat are alt „avânt”… Aici însă a fost cu mult avânt real și cu bucurie multă. S-a născut ceva din joacă și dăruire și dragoste și s-au creat mici bijuterii. Evident că atunci când am dat prima dată de felul ăsta de a lucra am avut ceva probleme eu cu mine. Și până s-au spart barierele a durat un timp.

Cred că de ce m-am bucurat cel mai mult în echipa dlui Victor Ioan Frunză e că acolo am învățat să greșesc. Și să scap de frica de penibil, să mă arunc în penibil. Și a fost greu, dar când am depășit barierele a fost ca un strigăt de eliberare către univers.

Și care erau barierele?

Mă gândeam tot timpul, verificam, propuneam și comentam… ceea ce omora din intensitatea propunerii. Și ușor, ușor am învățat să nu mă mai comentez, să nu mă mai cenzurez, să o fac și să văd ce iese. Cred că de ce m-am bucurat cel mai mult în echipa dlui Victor Ioan Frunză e că acolo am învățat să greșesc. Și să scap de frica de penibil, să mă arunc în penibil. Și a fost greu, dar când am depășit barierele a fost ca un strigăt de eliberare către univers.

Vorbeai de teatrul de stat comparativ cu cel independent. Prin ce diferă energia și modul de a lucra din teatrul de stat de cel din teatrul independent?

În teatrul de stat există o oarecare siguranță materială. Nu e mare siguranța salariului, dar în teatrul independent oamenii nu au nimic… Neavând nimic, totul e cumva pe viață și pe moarte. Iar asta sudează oamenii. Și efortul comun e mult mai mare. În teatrul independent de multe ori lucrezi fără scenograf… vorbesc de Godot, Mignon, bărulețe… e un lucru între regizori și actori. Și atunci echipa se sudează altfel. Nu mai e un regizor care are responsabilitatea unui spectacol, ci o echipă întreagă care are responsabilitatea lui.

Dar toate astea nu dăunează cumva calității?

Da, se poate să pierzi anumite lucruri. În teatrul de stat e o relaxare să ai un scenograf, un spațiu de repetiții unde e liniște, unde nu vin clienții să-și bea cafeaua, unde ești numai tu și poți să-ți faci munca sută la sută.

Și totuși…

Și totuși, după trei ore de lucru oamenii își aduc aminte că trebuie să plece acasă să-și mai facă și alte lucruri, nu există disperarea asta „nu plec până n-am terminat ce aveam de făcut”. E relaxarea că pot să lucrez și mâine. Or, în teatrul independent nu știi dacă mâine mai ai spațiu să lucrezi, așa că trebuie să tragi azi cât mai mult.

E vorba numai de asta sau și de pasiune?

Cred că da, cred că e vorba și de pasiune. Și că atunci când ești relaxat poți să intri într-o rutină. Știi că munca ta e de la 10.00 până la 14.00, or, creația e mai mult de-atât… Există, într-adevăr, acest pericolul în teatrul de stat și mulți actori cad în confortul ăsta.

Eu și soțul meu încercăm să trăim în clipă aici și acum și am descoperit că universul vine spre tine atunci când ai nevoie. Dar, da, e foarte greu… Toți colegii mei se plâng constant că n-au din ce trăi. Toți fac Ursitoare… Și eu fac Ursitoare pe lângă teatru. Asta e, n-ai din ce trăi, mai faci și-o mică „prostituție”. Din teatrul independent nu prea faci bani. Dacă ești plătit din încasări, e foarte greu, sumele sunt mici. Și oricum n-ai un venit constant, n-ai spectacole săptămânal.

Se poate trăi din teatru?

Eu până acum n-am murit de foame. Sunt momente când rămâi fără nimic pe masă, dar atunci suni un prieten și-l întrebi dacă are ceva de mâncare în frigider. Eu și soțul meu încercăm să trăim în clipă aici și acum și am descoperit că universul vine spre tine atunci când ai nevoie. Dar, da, e foarte greu… Toți colegii mei se plâng constant că n-au din ce trăi. Toți fac Ursitoare… Și eu fac Ursitoare pe lângă teatru. Asta e, n-ai din ce trăi, mai faci și-o mică „prostituție”. Din teatrul independent nu prea faci bani. Dacă ești plătit din încasări, e foarte greu, sumele sunt mici. Și oricum n-ai un venit constant, n-ai spectacole săptămânal.

Povestea asta cu Ursitoarele funcționează înțeleg….

Da, multe fete au trecut prin Ursitoare, făcut cățeluși din baloane și altele de genul ăsta. Dar eu nu mă simt în niciun fel umilită. O iau ca pe o experiență de viață, până la urmă e o întâlnire cu oameni. În felul ăsta văd viața și ulterior îți răsună nuanțe în urechi și poți să le folosești când ai nevoie… Dacă trăiești probabil în puf și în confort și nu mai vezi realitatea, pe scenă e mai greu să ai concretul ăsta uman. Care e cu multă amărală, nu numai cu flori și norișori. Și de amărala asta ai nevoie în teatru… Mie tot ce mi s-a întâmplat mi-a dat o raportare concretă la realitate. Toată povestea cu viața grea, cu faptul că trebuie să faci de toate ca să trăiești, de fapt mă bucură și-mi folosește.

Dacă trăiești probabil în puf și în confort și nu mai vezi realitatea, pe scenă e mai greu să ai concretul ăsta uman. Care e cu multă amărală, nu numai cu flori și norișori. Și de amărala asta ai nevoie în teatru… Mie tot ce mi s-a întâmplat mi-a dat o raportare concretă la realitate. Toată povestea cu viața grea, cu faptul că trebuie să faci de toate ca să trăiești, de fapt mă bucură și-mi folosește.

De ce faci teatru? Ce te atrage la scenă?

Îmi plac foarte mult oamenii. Sigur, poți să fii cu oamenii și-n alte meserii și-n alte contexte. Dar așa simt că le vorbesc oamenilor cumva la un alt nivel, că implică ceva de deasupra noastră, ceva mult mai mare, o energie superioară pe care nu ți-o pot descrie în cuvinte. Dar am senzația că ofer lucruri în univers, că am primit atât demulte și știu că e momentul să dau înapoi. Și simt că așa pot să dau. Că toate curg din mine… Simt că trece dincolo de fizicul nostru limitat, că e vorba de o energie vitală mare, universală, care curge din mine spre ceilalți și din ceilalți spre mine ca un fluid care circulă constant. Și-i sunt recunoscătoare universului că pot face asta și nu trebuie să stau într-un birou și să fac hârtii de dimineața până seara.

Mi-ai vorbit de frică. Ți-e frică de ceva pe scenă?

Am trecut prin multe frici în viață, dar acum încerc să le depășesc pe toate, să nu-mi mai proiectez nicio panică. La urma urmei frica nu există, e o proiecție a minții mele… Dar dacă mă tem de ceva e să nu intru în mecanismul ăsta de robotizare pe care o trăim în viața de zi cu zi și să nu-mi mai dau seama… Să nu cad în nimicnicia asta a vieții care nu duce către nimic superior, să nu pierd legătura cu verticalul. În orizontal trăiești oricum. Eu nu cred că meseria asta e despre faimă și nume și bani…

Dar despre ce e?

Despre energia asta minunată…

Am senzația că ofer lucruri în univers, că am primit atât demulte și știu că e momentul să dau înapoi. Și simt că așa pot să dau. Că toate curg din mine… Simt că trece dincolo de fizicul nostru limitat, că e vorba de o energie vitală mare, universală, care curge din mine spre ceilalți și din ceilalți spre mine ca un fluid care circulă constant. Și-i sunt recunoscătoare universului că pot face asta și nu trebuie să stau într-un birou și să fac hârtii de dimineața până seara.

În „Omul cel bun din Seciuan” se vorbește despre zei care vin pe pământ, despre legi… Care e legătura ta cu divinitatea?

Eu cred într-o forță mare, universală, cred că noi toți facem parte dintr-un mecanism uriaș, universul. Nu pot să văd o persoană care ne conduce din exterior. Cred că energia pe care o generăm atrage în continuare energie, că dacă dai bine, primești bine, că totul se leagă de tot, că toate persoanele pe care le întâlnești vin să te mai salte puțin sau să-ți mai dea puțină profunzime. Și nu-mi place povestea asta cu păcatul și cu frica. De ce să ne fie frică de Dumnezeu?! Aici am problemă… Și cu veșnicul „Dă-mi, Doamne! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi în pungă!” Simt că e mai mult de-atât. Și că de la un punct încolo e o poveste care ne limitează.

Ce înseamnă „om bun”? În rolul tău din spectacol nuanțele se cam amestecă…

Cred că așa e în viață, se amestecă… Dar om bun pentru mine înseamnă un om care nu mai e doar „eu, eu, eu”, ci e „ceilalți, ceilalți, ceilalți”. Probabil că trebuie să existe un echilibru între a dărui și a te gândi și la tine. Viața noastră ar fi foarte frumoasă dacă noi toți am trăi doar pentru ceilalți. E crezul meu cel mai puternic. Adineauri, venise o doamnă aici să cerșească pe la mese și toată lumea o alunga și o înjura, oamenii stând și consumând la terasa asta din mijlocul Bucureștiului. Deci bănuiesc că aveau ceva bani în buzunare. Și iată că, de fapt, nimeni n-ajută pe nimeni, nimeni nu se uită la omul simplu pe ideea „Marș de-aici, mă deranjezi!”. Mi se pare că suntem foarte agresivi. Uite, am fost zece zile în India. Sora soțului meu s-a căsătorit acolo cu un indian și-am asistat la toate ceremoniile. Și m-a surprins atât de tare că oamenii ăia, casta de jos, cei mai săraci oameni, care locuiau pe stradă, pe o bucată de carton, în cele mai mizerabile condiții, ei vin la tine și-ți vorbesc frumos și sunt deschiși. Iar dacă-ți cerșesc, îți cerșesc ca-n joacă, energia care circulă acolo e cu totul alta. La noi, aici, totul e agresiv, totul e meschin. Acolo n-are niciunul nimic și ideea e „măcar să ne bucurăm de viață, dacă tot nu se știe când murim de foame”. Aici, noi nu ne mai bucurăm, noi ne chinuim să trăim. Și o facem conștient…

Nu-mi place povestea asta cu păcatul și cu frica. De ce să ne fie frică de Dumnezeu?! Aici am problemă… Și cu veșnicul „Dă-mi, Doamne! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi în pungă!” Simt că e mai mult de-atât. Și că de la un punct încolo e o poveste care ne limitează.

Vorbeai mai devreme de standarde în teatru. Ce înseamnă din punctul tău de vedere un spectacol valoros?

Cred că e vorba de se raportează oamenii la ceea ce fac și de energia pe care o investesc oamenii în proiectul respectiv. Dacă își bat joc și nu cred în ce fac și se duc acasă și dau drumul la televizor, atunci e în zadar. E vorba de… „munca actorului cu sine însuși”. Și asta se simte și când ești în echipă, și când ești în sală: energia pe care o investește fiecare.

În relația cu un regizor, ce e cel mai important pentru tine?

Eu lucrez foarte bine în condiții fără stres. Atunci când regizorul a venit și a țipat la mine și mi-a zis într-o formă sau alta „ești proastă”, m-am blocat, m-am închis și n-am mai dat nimic. Când am avut o relație de comunicare reală, umană și nu mi-a fost teamă că mă va lovi acolo unde știe că sunt slabă, atunci s-au întâmplat minuni. Cred că e nevoie de încredere și de o formă de respect reciproc. Teatrul e o artă participativă și fiecare trebuie să vină cu ce poate.

De ce fel de povești crezi că au nevoie oamenii?

Sunt convinsă că oamenii au nevoie de povești, sub orice formă ar fi ele. De orice poveste care conține transcendența. Ceva ce trece dincolo de problemele cotidiene. Simt că oamenii vor să uite de ei, de ce li se întâmplă, iar teatrul ajută. Asta trebuie să aibă teatrul: poveste și sinceritate, și din partea actorului, și din partea spectatorului. Iar prin sinceritate înțeleg minte liberă… Și să ne dăm jos măștile!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.