În urmă cu puțin timp a avut loc la POINT premiera spectacolului „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, în regia Alexandrei Penciuc. După o pauză de doi ani, regizoarea s-a întors cu o creație în care plutește o nostalgie inexplicabilă, cum spune ea însăși. După aproape zece ani în care a semnat împreună cu Mariana Cămărășan regia multor spectacole remarcate („Cui i-e frică de Virginia Woolf?”–Studioul Casandra, Godot Café-Teatru, „Amalia respiră adânc”–Teatrul Act, „Rabbit Hole”–Teatrul Act, „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva–Teatrul Odeon etc.), regizoarea privește cu calm spre un prezent care putea fi mai bun. Despre teatrul visat și teatrul existent, despre forța teatrului azi, despre presiunea economicului, despre dorințe am stat de vorbă cu Alexandra Penciuc la câteva săptămâni după ce noul ei spectacol a pornit la drum.
Tocmai am aflat dintr-un sondaj comandat de Teatru Nottara că 36% din bucureșteni merg la teatru. E mult? E puțin?
E mult și e important și la ce teatre merg. Din experiența mea, din ce văd la rude, cunoștințe și prieteni, este clar că foarte mulți preferă teatrele pe care deja le știu: Național, Bulandra etc… Am foarte multe cunoștințe care spun că, dacă merg la Teatrul Național, sunt siguri că dau banii pe ceva de calitate și că în felul ăsta își asigură o ieșire reușită. Contează categoriile de public și de vârste, evident. La teatrul independent, unde mă interesează pe mine să vină cât mai mulți spectatori, vedem cam același tip de public, între 20 și maxim 45 de ani. Teatrul independent încă nu are un public al lui, încă trebuie să convingi cu nume mari din distribuție sau cu un text celebru. Altfel, încă e destul de greu să aduci public oriunde, ceea ce e destul de trist.
Iar majoritatea publicului vrea comedie.
De asta m-am izbit eu când am încercat să propun tot felul de texte în diferite locuri. Și am fost întrebată direct: E comedie? Joacă cineva extrem de cunoscut? Și am răspuns că nu. Mi s-a replicat că oamenii nu prea vin la „chestii serioase”. Vorbesc și despre încercări ale mele în spații independente, care trebuie să trăiască și care vând foarte bine spectacolele ușurele, unde vin oameni mulți să se distreze. E ca la Godot Café, unde se și câștigă din asta. Da, e clar că se preferă comedia și nu pot să judec asta. Trăim vremuri tulburi și fiecare are probleme acasă, așa că pentru mulți e simplu și mai OK să meargă seara undeva și să se relaxeze, nu să se încarce cu o problemă care să-i spună ceva despre viața lui, să-i ceară să empatizeze cu o situație etc. Nu pot să judec asta, deși îmi pare rău că se întâmplă așa și din cauza asta am ajuns să fac mai puțin teatru, numai atunci când pot să fac după gusturile și reperele pe care le am în momentul ăsta.
Și în contextul ăsta… nefericit tocmai ai montat la POINT „Menajeria de sticlă”. De ce „Menajeria de sticlă” acum?
Contextul nu e nefericit, pentru că fiecare alege în ce contexte vrea să fie. Și eu am ales singură să nu fiu în anumite contexte. Nici acum nu am ales eu textul, așa cum mi s-a întâmplat în ultimii ani. Ilinca Hărnuț mi-a zis că ar vrea să lucreze cu mine. Am recitit textul și am zis da. Am empatizat recitindu-l, am găsit locul unde să facem spectacolul. Nu aleg textele după cum simt că e sau nu nevoie să fie montate într-un anumit moment. Nu-s atât de „socială”. Pur și simplu trebuie să-mi placă foarte tare ceva, să simt cu tot sufletul și cu tot corpul meu că am ceva de spus printr-un text. Nu montez doar ca să fac teatru sau ca să câștig bani. Ar fi extraordinar să câștig, bineînțeles… dar nu e un scop.
Am foarte multe cunoștințe care spun că, dacă merg la Teatrul Național, sunt siguri că dau banii pe ceva de calitate și că în felul ăsta își asigură o ieșire reușită. Teatrul independent încă nu are un public al lui, încă trebuie să convingi cu nume mari din distribuție sau cu un text celebru. Altfel, încă e destul de greu să aduci public oriunde, ceea ce e destul de trist.
Traseul tău arată asta. „Menajeria de sticlă” vine după o pauză de doi ani.
O pauză de doi ani în care am obosit enorm încercând să găsesc spații bune și finanțări. POINT a venit ca o rază de soare! Obosisem foarte tare, la un moment dat voiam să renunț, nu mai credeam într-un miracol, adică în posibilitatea de a avea la dispoziție un spațiu bun, bani de producție și timp… La teatrele de stat cu programe pentru tineri nu am aplicat, pentru că nu-s atât de disperată, încât să fac teatru oricum. Mi-am zis că voi lucra numai dacă îmi va face plăcere. Am lucrat destul în teatrul de stat împreună cu Mariana Cămărășan. Au fost situații care mi-au plăcut, dar și lucruri care m-au făcut să nu mai vreau să fac teatru așa niciodată. A trebuit să aleg între a face teatru în libertate, cu oameni care să-mi placă și care să mă placă, și a nu face deloc. În acești doi ani de căutare am obosit mult, fiindcă nu mă pricep la depus proiecte și căutat finanțări. Nu sunt bună la dat din coate și deschis uși, nu pot să garantez că spectacolele mele vor umple sălile, pentru că nu pleci relaxat de la ele. Eu fac spectacole pe probleme delicate, la care te mai gândești un pic când ajungi înapoi acasă.
De ce prejudecăți, reticențe te-ai lovit în anii ăștia?
Am fost refuzată pentru că nu propun comedie sau text contemporan. Or, între textele contemporane, e greu să dai peste unul extraordinar. Comediile ușurele sunt multe, comediile de calitate sunt rare. La spectacolele mele se mai și râde, deși nu sunt comedii. În plus, nu mă pricep să fac acte și să tai facturi… După perioada lungă în care am lucrat și la Brăila, și la Ploiești, și la București, nu mi-am mai dorit să fac teatru cu orice preț, n-a mai fost o necesitate. Am rămas la ideea că, dacă o să apară ceva care să-mi placă, o să fac pur și simplu. Nu mai sunt încrâncenată, deși am fost, deși mi-am dorit să fac regie, orice ar fi. Acum sunt mai relaxată, las lucrurile să se întâmple. Totul se întâmplă dintr-un motiv și toată zbaterea, pe care o văd la colegi care se luptă și fac tot felul de compromisuri, deși uneori condițiile nu sunt OK, e îngrozitoare. Nu pot să condamn asta, știu cum e, înțeleg dorința extraordinară de a lucra. Dar există și lucruri mai importante în viața asta decât să te lupți cu oameni cu care n-ai vrea să ai nicio legătură. Sănătatea, de exemplu, e mai importantă.
Dar simți vreo schimbare în privința șanselor pentru artiștii în ascensiune?
Nu prea cred că se va schimba mare lucru, oricât s-ar strădui unii. E foarte greu, pentru că obiceiurile și părerile sunt adânc înrădăcinate. Poate că unii vor trebui să plece de tot ca să se schimbe ceva.
A fost un șoc când ai descoperit ce greu e?
Da. În facultate visam lucruri absolut paralele cu realitatea. Am venit din Botoșani să fac facultatea la București și am crezut că aici e fericirea. Dar nu a fost chiar așa. E frumos, nu-mi pare rău deloc, îmi place ce fac, dar nu mai pot să accept oricum, încerc să mă feresc de anumiți oameni, să stau puțin deoparte, deși e posibil ca așa să pierd, să nu am proiecte, să ratez ocazii, poate să nu mă dezvolt cum ar trebui. Dar prefer așa, nu să ajung să nu mai fiu eu.
Am fost refuzată pentru că nu propun comedie sau text contemporan. Or, între textele contemporane, e greu să dai peste unul extraordinar. Comediile ușurele sunt multe, comediile de calitate sunt rare. La spectacolele mele se mai și râde, deși nu sunt comedii. În plus, nu mă pricep să fac acte și să tai facturi…
Dar ce e, totuși, atât de groaznic?
De exemplu, directori de teatu care după vizionare vor să-și impună părerile despre un spectacol pe care tu l-ai montat. Nu mi s-a întâmplat, dar știu cazuri. Sunt actori care joacă în spectacole pentru că trebuie să joace. Mă refer la un fel de a face teatru care a devenit un job de o lună, două sau mai mult. Nu contează că empatizezi cu omul cu care lucrezi sau nu. Vii, lucrezi, pleci când sună ceasul. Or, mie tipul ăsta de interacțiune nu-mi mai este suficient. Nu mă satisface cu nimic. Mie îmi place să lucrez cu oameni care vor să lucreze cu mine, cu care simt că am ceva în comun.
Ceea ce s-a întâmplat la majoritatea spectacolelor pe care le-ai regizat împreună cu Mariana Cămărășan. Acum ai trecut la altă etapă, după ani de coregizare. Cum au fost ei?
Extrem de interesanți și de utili. Noi am terminat facultatea în același timp, am făcut împreună spectacolul de licență „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, care se joacă și acum. Am învățat enorm împreună, am trecut prin bune și rele, am descoperit texte frumoase în cei aproape zece ani când am lucrat împreună. La Brăila am descoperit o echipă extraordinară, cu oameni realmente deschiși, cu care ne-a făcut mare plăcere să lucrăm. Singură nu aș fi făcut atâtea, cu siguranță. Iar acum fiecare își urmează preocupările.
Teatrul psihologic e o preocupare?
Despre orice spectacol în care relațiile dintre personaje sunt importante se va spune că e teatru psihologic. Dar cred că în spectacolele noastre a fost mereu o nuanță suprarealistă, maifestată prin decor sau prin muzică, printr-o zonă din text care duce undeva. Sau a fost mereu cel puțin o zonă de mister, cât de mică. Teatrul psihologic trebuie să fie întotdeauna împletit cu încă ceva la care să te gândești așa. Îmi place tare zona de mister. Și în spectacolele profund sociale există așa ceva, la Gianina Cărbunariu, de exemplu, vedem un farmec și o magie în felul în care pune problema.
Teatrul mai exercită farmec asupra spectatorului sau a mai pierdut din el în industria în care trăim?
Teatrul nu știu dacă pierde teren, câtă vreme nici cinemaul nu câștigă teren și are puțin public. În provincie sunt probleme mari la teatru, mai mult decât la București, căci acolo publicul se pierde după câteva reprezentații. Mie, personal, mi-e foarte greu să merg la teatru și nu pot să condamn oamenii. Acum merg doar la câte un spațiu nou, dacă mă invită cineva sau dacă vine cineva din străinătate. Văd că acum publicul din București vine în continuare să vadă actori foarte cunoscuți și spectacole accesibile. Ce e altfel sperie. Oamenii nu sunt obișnuiți cu acest altfel. Dacă el ar fi peste tot, și la Teatrul Național, și la Teatrul Bulandra, ar fi un fel de legalizare, să-i spunem așa, și oamenii ar vedea că e OK dacă teatrul este așa și acolo. Este perfect în regulă însă ca spectacolele speciale să aibă public special. Nu trebuie să meargă toată lumea la orice.
În fiecare om, nu doar în fiecare artist, există dorința de a face ceva unic. Totul e ca asta să nu fie un scop în sine. Nu trebuie să faci ceva nou/nemaifăcut ca să fii remarcat sau ca să rămâi în istorie. E foarte frumos când se naște ceva în tine, ca stil, ca formă, în chip natural. Dacă e căutat, devine artificial. Mie îmi place teatrul pentru că îmi plac oamenii. Mintea umană mi se pare fascinantă.
Cum ai ajuns la UNATC?
La Botoșani am jucat teatru în liceu și participam la festivaluri. Ne pregătem cu câte un actor. Așa a apărut interesul. Vedeam toate spectacolele de acolo, iar în clasa a XI-a am început să vin la București, unde am fost fascinată, spectacolele parcă erau dintr-o poveste frumoasă, parcă era o lume de neatins. Acum e o lume pe care n-aș vrea neapărat s-o ating.
Sunt puține regizoare în România?
Nu, mie mi se pare că sunt destule și chiar bune. Nu mi se pare că suntem defavorizate, nu sunt feministă. Șansele mi se par aceleași.
Acum ce ți-ai dori?
Să-mi fac o echipă în care să am încredere și cu care să simt că pot să lucrez, că putem face brainstorming, să citim împreună, să descoperim. Așa se nasc idei. Îmi place enorm lucrul în echipă și să mă simt liberă. Așa a fost la POINT. Acum probabil că voi mai aștepta o vreme până voi monta din nou. Și, sincer, acum îmi place mai mult cinemaul. Dintotdeauna mi-a plăcut, dar încă nu am curajul să mă apuc de așa ceva, mai am etape de ars. Poate cândva o să fac asta sau poate o să rămână o fascinație. În teatru, e fascinant, dar și frustrant felul cum se modifică un spectacol pe care l-ai montat și-l revezi peste doi ani. Uneori descoperi că, repetând, actorii au găsit ceva nou între timp. Dar alteori nu-ți mai recunoști spectacolul și ai o senzație ciudată. Cinemaul mi se pare mai complex și e atât de greu să găsești dubla perfectă, care surprinde emoția… În plus, am spus, nu-mi place atât de mult lumea teatrului, nu mi se pare cel mai minunat loc din lume.
Și frumusețea unde e?
E extraordinar să repeți la un spectacol, să descoperi oamenii cu care lucrezi, fiecare să se deschidă cu tot ce are mai bun și mai rău. Repetițiile sunt cele mai frumoase și frumos e și să asculți după diverse interpretări.
Ce ai descoperit despre tine în anii ăștia?
Am descoperit ceva nou la fiecare proiect. Înainte eram însă mai optimistă și mai deschisă, acum sunt mai reticentă. Nu știu cât timp am la dispoziție în viața asta și aș vrea să fac cu el tot ce pot mai bun. În teatru întâlnirile cu oameni sunt tot ce e mai bun. Poți să cunoști oameni extraordinari și așa să se nască lucruri frumoase, de care să fii mândru. Iar atunci când repetăm încerc să intru cu actorii în zonele cele mai intime, unde să scormonim cât mai mult. Așa putem spune ceva despre noi, astfel încât să fim implicați în ceva care chiar să conteze pentru fiecare. Prin teatru poți scoate din tine lucruri despre care, în mod normal, nu prea poți să vorbești. Sunt zile în care supui actorii la lucruri nu neapărat plăcute. E un fel de masochism, într-adevăr. O știu toți cei care fac teatru. Iar eu vreau să fiu sinceră în teatru. „Menajeria de sticlă” vorbește tot timpul despre o nostalgie. Noi toți avem nostalgia a ceva ce n-am trăit. Suntem într-o continuă părere de rău că am pierdut ceva ce, de fapt, n-am avut niciodată. E un amar ce ni s-a transmis de la părinți, ceva ce nu poate fi explicat. De asta îmi și place „Menajeria de sticlă”, pentru că mi-a transmis tristețea după ce n-ai să ai niciodată. Poate o să și murim cu tristețea asta sau poate o să reușim să ajungem la echilibrul necesar ca să ne împăcăm cu ce n-avem. Teatrul nu e numai bucurie.
Văd că acum publicul din București vine în continuare să vadă actori foarte cunoscuți și spectacole accesibile. Ce e altfel sperie. Oamenii nu sunt obișnuiți cu acest altfel. Dacă el ar fi peste tot, și la Teatrul Național, și la Teatrul Bulandra, ar fi un fel de legalizare, să-i spunem așa, și oamenii ar vedea că e OK dacă teatrul este așa și acolo.
Dar terapie e?
Da. Însuși faptul că actorii decid să se facă actori ține de asta. Sunt oameni care prin actorie reușesc să trăiască, să se descarce, să fie mai echilibrați decât ar fi fără. Unii au multe personalități înăuntrul lor, le e greu să trăiască cu ele și actoria poate fi o terapie bună și o cale de a merge mai departe.
În fiecare om, nu doar în fiecare artist, există dorința de a face ceva unic. Totul e ca asta să nu fie un scop în sine. Nu trebuie să faci ceva nou/nemaifăcut ca să fii remarcat sau ca să rămâi în istorie. E foarte frumos când se naște ceva în tine, ca stil, ca formă, în chip natural. Dacă e căutat, devine artificial. Mie îmi place teatrul pentru că îmi plac oamenii. Mintea umană mi se pare fascinantă. Și mi-am propus să rămân atentă la oameni. Dacă din asta se naște ceva autentic, cu atât mai bine. Dacă nu, pot să spun că măcar am fost sinceră cu mine.
Ce-și doresc spectatorii de azi?
Pot să spun ce sper că-și doresc: să simtă, să vină la teatru ca să se lase purtați de o poveste. Publicul are nevoie să fie împins la extremă, să i se dea un imbold, să i se pună o întrebare, ceea ce nu prea se poate prin teatrul comercial, în față căruia cedează și actorii, și regizorii, cred că din cauza sărăciei, căci și lumea teatrală se împarte în oameni foarte bogați și oameni foarte săraci. Pătura de mijloc nu prea există nici aici.
Foto: Emil Măndănac
Print